Despre Cazurile Gettier in teoria cunoasterii si de ce pot fi ele bune pentru juristi

Desi juristii au un mod al lor de a dezvolta dealungul timpului o un fel de suspiciune aparte fata de voloarea de adevar a afirmatiilor unuia sau altuia, nu mai putin, mi-a fost dat sa aud citeodata, prin amfiteatre, sali de tribunal sau chiar carti, afirmatii pe care le luam de bune fara examen critic, convinsi de valoarea lor de adevar. Ca orice om care s-a izbit de practica, am cautat si caut o “schema” (minimala macar) care sa ne ajute sa descifram adevarul de fals, care sa ne ajute sa gindim critic realitatea.
Recent, citind un material legat de epistemologie, am dat de numele lui Gettier si de un intreg domeniu filozofic putin familiar mie (si cred ca si juristilor romani), pe care ma incumet sa vi-l prezint in mai multe episoade, curios fiind de parerea juristilor sau filozofilor in privinta celor citite.

Preambul (pentru cei care nu au rabdare, fac trimitere la materialul postat de James Pryor (Princeton) pe site-ul sau, aici, aici , aici si aici. Voi incerca sa traduc incet, incet toate aceste materiale si sa mai adaug si altele la dosar –ca intotdeuana, orice sprijin este binevenit si apreciat ca atare) bazat pe un material al lui B. Leitner


"In 1963, intr-un remarcabil de scurt articol, Edmund Gettier -vezi si aici sau aici -a convins majoritatea filozofilor ca vestita intuitie milenara privitoare la “cunoastere” era gresita: cunosterea nu insemna doar o problema de a avea o credinta adevarata si justificata, din moment ce se puteau aduce exemple de credinte care erau atit “justificate” cit si “adevarate” dar care nu pareau insa a fi cazuri de “cunoastere”.

Contraexemplele date de Gettier analizei valorii credintelor “justificate/adevarate” din punctul de vedere al “cunoasterii” au toate forma urmatorului exemplu:

Sa presupunem ca X si Y concureaza pentru obtinerea aceluiasi post.
Sa presupunem ,de asemenea ca X este justificat in a crede ca
(1) Y va obtine in final postul si
(2) Y are 10 lei in buzunarul sau , X va fi de asemenea justificat in a crede ca
(3) persoana care va dobindi postul va avea 10 lei in buzunar.
In fapt X (nu Y) primeste postul respectiv, si, din intimplare, are la rindul sau 10 lei in buzunar.

(3) apare prin urmare ca fiind o credinta justificata, dar aceasta nu inseamna ca X “cunoaste” (3). Bineinteles, X ar trebui sa creada (3), dar nu pentru motivele care il fac sa o faca. El este detinatorul unei credinte adevarate, dar nu si al “cunoasterii”.

Mostenirea contra exemplelor date de Gettier a fost una puternica: o credinta justificata si adevarata nu este echivalentul “cunoasterii” ,atunci cind justificarea acestei credinte adevarate nu este cauza pentru care subiectul detine acea credinta.
Sau, cum Philip Kitcher a aratat atunci cind a explicat stimulentul pe care Gettier l-a dat dezvoltarii “naturalistice” in epistemologie: ” statutul epistemic al unei stari de credinta depinde de etiologia acelei stari”

Astfel, credintele cauzate intr-un mod “gresit” sufera din punct de vedere epistemologic.

Putem intelege logica hermenuticii suspiciunii avind in vedere cele expuse mai sus, ca fiind o dezvoltare precisa exact a acestui punct legat de statutul epistemic al unei credinte: Trebuie sa fim suspiciosi de statutul unei credinte care are o etiologie cauzala gresita.
…… ….. ……
Si, pentru a concluziona, in mod cert credintele bazate pe o etiologie cauzala gresita pot fi adevarate; nu mai putin, intrucit ele nu sint cazuri de “cunoastere” adevarata, nu avem nici o ratiune pentru a prezuma aceasta. Dimportiva, avem acum o ratiune de a fi suspiciosi, si nimic mai mult decit aceasta- in ceea ce priveste valoarea de adevara a acestor credinte…