Romania-Anul 2005 la CEDO-azi Stoianova si Nedelcu contra Romaniei

Cauza Stoianova si Nedelcu contra Romaniei [Hotarirea Curtii Europene a Drepturilor Omului din august 2005 (Cererile nr. 77517/01 si 77722/01 conexate)]-(scriu exercitiul "i.r.a.c." de mai jos sint sub o licenta de creative commons. Cele de mai jos pot fi citate sau reproduse, cu conditia citarii autorului, respectiv locului unde au aparut!)

Problemele deduse judecatii Curtii:

1. Poate constitui o urmarie penala de trei ani, respectiv sase ani, in aceiasi speta, o incalcare a principiului unui “termen rezonabil“inscris in articolul 6 § 1 al Conventiei,care, in partea relevanta dispune:

Orice persoana are dreptul la judecarea (…) intr-un termen rezonabil a cauzei sale de catre o instanta (…) care va hotara (…) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. ?


Circumstantele de fapt ale cazului.

A. Cercetarile penale initiale impotriva celor doi reclamanti

-Ca urmare a unui incident survenit la data de 17 martie 1993, data la care tertului CD. i-au fost sustrase bijuterii, in timpul sau dupa ce a fost imobilizat, cu ajutorul pumnilor, de catre un grup de persoane, reclamantii au fost identificati si arestati preventiv la data de 14 aprilie 1993.

- Printr-un rechizitoriu din data de 10 iunie 1993 al parchetului de pe langa judecatoria din Bucuresti, reclamantii au fost trimisi in judecata pentru furt cu violenta, infractiune pedepsita de articolul 211 § 1 din codul penal.

- Printr-o hotarire din 24 noiembrie 1993 a judecatoriei, acestia au fost achitati si pusi in
libertate, tribunalul statuind ca faptele pentru care parchetul i-a urmarit pe cei doi nu le puteau fi imputate.

- In cadrul apelului introdus de parchet, Tribunalul Bucuresti a constatat prin sentinta din data de 12 iulie 1994, ca actele de urmarire penala intreprinse de parchet au fost lovite de nulitate absoluta, prin urmare a anulat hotararea din data de 24 noiembrie 1993 si a trimis inapoi cauza parchetului. Curtea a retinut mai ales ca masurile de cercetare efectuate de parchet fata de reclamanti au avut loc in absenta unui avocat si ca parchetul a omis, in cursul anchetei, sa interogheze anumiti martori si sa retina anumite fapte esentiale, care ar fi fost susceptibile sa conduca la identificarea autorilor incidentului din data de 17 martie 1993.

-Aceasta decizie devine definitiva, fiind confirmata prin hotarirea definitiva a Curtii de Apel Bucuresti din data de 27 octombrie 1994, prin care cercetarile penale au fost reluate de Parchetul de pe langa Judecatoria Bucuresti.

-Printr-o ordonanta datata 11 noiembrie 1997, procurorul N. O. a dispus incetarea urmaririi penale in beneficiul reclamantilor. Aceasta ordonananta preciza ca, desi faptele reclamate de victima CD. s-au intamplat in realitate, nu existau probe care sa permita stabilirea fara nici o indoiala ca raspunderea incumba celor doi reclamanti. Procurorul sublinia, printre altele ca s-a scurs un interval mare de timp de la incidentul incriminat si ordona/dispunea clasarea dosarului.

-Aceasta hotarare a fost comunicata reclamantilor, la cererea acestora,
prin scrisoarile ale Parchetului datate 11 martie, respectiv, 4 decembrie 1998.

B. Reluarea urmaririi penale

-La data de 12 mai 1999, procurorul sef al Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti a infirmat ordonanta din data de 11 noiembrie 1997 si, avand in vedere articolele 220 si 270 din Codul de procedura penala („CPP“) a ordonat reinceperea urmaririi penale fata de reclamanti pentru furt cu violenta/talharie si pentru incitarea tertilor la declaratii mincinoase, infractiuni pedepsite de articolele 211 si 260 din Codul penala. Parchetul a estimat ca decizia parchetului ierarhic inferior nu era conforma cu probele existe la dosar si ca, printre altele, ancheta pe care a condus-o nu era completa, mai multe acte de urmarire penala nefiind efectuate, ca de exemplu confruntarea autorilor prezumtivi in prezenta avocatilor lor si audierea anumitor martori.

-La data de 26 mai 2000, un politist de la Biroul de cercetari penale care a efectuat acte de urmarire penala fata de reclamati a cerut parchetului incetarea procesului penal.

-La data de 9 februarie 2001, Parchetul trimitea dosarul de urmarire penala aceluiasi Birou de politie. Nici un act de procedura nu a fost realizat intre 27 aprilie si 30 noiembrie 2001. La data de 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de politie Parchetului de pe langa Judecatoria Bucuresti. Parchetul a trimis cauza, la data de 17 octombrie 2002 Biroului de politie pentru ca acesta sa continue cercetarile fata de cei doi reclamanti.

-In 2003 si 2004, politia i-a citat in mai multe randuri, pe reclamanti, partea vatamata si mai multi martori in scopul audierii acestora din nou, cu privire la incidentul petrecut la data de 17 martie 1993 (paragraful 5 de mai sus). Din documentele furnizate rezulta ca martorii au refuzat sa dea curs invitatiei parchetului sub motivul ca nu isi mai aduc aminte de faptele despre care parchetul dorea sa ii interogheze.

-Printr-o ordonanta din data de 21 aprilie 2005, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a constatat ca termenul prescriptiei speciale a raspunderii penale a reclamantilor, in speta 12 ani raportat la maximum de pedeapsa aplicabil pentru infractinea de talharie, s-a implinit la data de 17 martie 2005, si a ordonat incetarea procesului penal indreptat impotriva acestora.

Istoricul (proceduaral)al cazului.
…… de completat

Regula de drept aplicabila in speta:

-Durata rezonabila a unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si de criteriile consacrate prin jurisprudenta Curtii, in special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si acela al autoritatilor competente (a se vedea, printre numeroase altele, voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier si Sassi c. Franteice [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999 – II).
-In materie penala dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil are mai ales ca scop sa evite “ca un inculpat sa nu ramana prea mult timp intr-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa“ (Stögmüller c. Autriche, decizia din data de 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pag. 40, § 5).


Sustinerile partilor:

Reclamantii pretind ca durata procedurii impotriva lor, incepand cu data
de 14 aprilie 1993, nu a respectat principiul de “termen rezonabil“ , astfel cum
este el inscris in articolul 6 § 1 al Conventiei.

Guvernul ,desi nu se opune tezei ca durata procedurii a fost indelungata, si bazeaza pe intelepciunea Curtii in luminarea acestui aspect.Citand jurisprudenta Curtii, Guvernul respinge insa idea ca durata procedurii incepe cu data 14 aprilie 1993 considerind ca perioada procedurii incepe sa curga de la data de 12 mai 1999, data reluarii urmaririi penale fata de reclamanti fiind vorba de o perioada de sase ani.

Rationamentul Curtii :

A. Cu privire la durata procedurii de urmarire.

Curtea considera ca urmarirea penala indreptata impotriva reclamantilor cuprinde doua faze distincte. Prima a inceput la data de 14 aprilie 1993 odata cu arestarea si detinerea
reclamantilor si se termina la data de 11 noiembrie 1997, data la care procurorul
N. O. a adoptat o ordonanta de incetare a urmaririi penale. Cea de a doua a
debutat la data de 12 mai 1999, data la care parchetul a ordonat reinceperea
urmaririi penale si a incetat la data de 21 aprilie 2005, o data cu incetarea
procesului penal ordonata de parchet

Curtea respinge teza formulata de Guvern, potrivit careia prima faza nu ar fi luata in calcul potrivit articolului 6 §1, fiind de parere ca ordonanta de incetare a urmaririi penale adoptata de procurorul N. O. la data de 11 noiembrie 1997 nu trebuie inteleasa ca a pus un termen urmaririi indreptate impotriva reclamantilor prin aceea ca ea nu constituie o decizie interna definitiva (vezi, a contrario, Löffler c. Austriei, no 30546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). Din acest punct de vedere, Curtea constatata ca parchetul dispunea, in virtutea articolului 270 al Codului de procedura penala, de puterea de a infirma o ordonanta de incetare a urmaririi penale si redeschidere a anchetei penale fara nici o intarziere. Aceasta nu era o simpla posibilitate teoretica pentru procuror de a
reactiva procedura (a se vedea, a contrario, Withey cs. Marea Britanie, no.
59493/00, CEDO 2003-X): fiind la dispozitia parchetului deschiderea unei anchete
penale fara necesitatea autorizarii acesteia de vreo instanta nationala, care sa judece cit de intemeiata ar fi aceasta solicitatare si sa verifice, de exemplu daca redeschiderea nu ar fi inechitabila sau daca aminarea scursa dupa decizia de inchidere a anchetei nu ar fi de natura excesiva ( a contrario, Withey, op. cit. ). De asemenea, Curtea nu a putut ignora
faptul ca procurorii romani, actionind in calitatea lor de magistrati ai Ministerului Public, nu indeplinesc exigenta de independenta in raport cu executivul (Vasilescu c. Romania, hotarirea din 22 mai 1998, Culegere de hotariri si decizii - Recueil des arrêts et décisions -1998 III, pg. 1075, §40, §41 si Pantea c. Romania nr.33343/96, §238-239, CEDO, 2003-VI). In plus, redeschiderea urmaririi penale fiind ordonata pe motivul ca ancheta
initiala nu a fost completa, asemenea lipsuri din partea autoritatilor nu ar putea fi imputate reclamantilor, fara ca acestia sa nu fie plasati astfel intr-o pozitie nefavorabila. In sfirsit, guvernul nu a reusit sa demostreze ca reluarea urmarii penale inchise printr-o ordonanta a procurorului ar fi avut un caracter exceptional (a contrario, Withey c. Marea Britanie, no. 59493/00, CEDO 2003-X). In conluzie, perioada luata in calcul de Curtea pentru examinare
compatibilitatii cu exigentele articlului 6 §1 se intinde de la 20 iunie 1994, data
la care a intrat in vigoare dreptul individual la recurs in cazul Romaniei si 11
noiembrie 1997 precum si intre 12 mai 1999 pana la 21 aprilie 2005, deci 9 ani si 4 luni.

B. Cu privire la fondul cauzei

Aplicind regulile de drept la speta, curtea a reamintit ca durata rezonabila a unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si de criteriile consacrate prin jurisprudenta Curtii, in special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si acela al autoritatilor competente (a se vedea, printre numeroase altele, voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier si Sassi c. Frantei [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999 – II), si, de asemenea, ca in materie penala dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil are mai ales ca scop sa evite “ca un inculpat sa nu ramana prea mult timp intr-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa“ (Stögmüller c. Autriche, decizia din data de 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pag. 40, § 5). Curtea a solutionat in mai multe randuri aspecte similare celor care se desprind din speta in cauza si a constat incalcarea articolului 6 § 1 (de exemplu Pélissier si Sassi c. Frantei). Dupa examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a evidentiat nici un aspect sau argument care ar putea sa conduca la o concluzie diferita fata de cazurile precedente. Avand in vedere jurispruden.a Curti in materie, aceasta considera ca in cauza durata procedurii judecatoresti este excesiva si nu raspunde exigentelor impuse de principiul “duratei rezonabile“. Prin urmare, exista o incalcare a articolului 6 § 1.

C. Cu privire la Prejudiciu

-Reclamantii au solicitat fiecare cite 100 000 dolari americani (USD) cu titlu de
prejudiciu moral pe care l-au suferit prin prisma ilegalitatii masurii arestarii
preventive si a duratei procedurii indreptate impotriva lor.
-Guvernul a considerat aceste pretentii excesive.
-Curtea a relevat ca singura baza care poate fi retinuta pentru acordarea unei satisfactii echitabile rezida in faptul ca durata procedurii litigioase indreptate impotriva reclamantilor este excesiva si nu nu raspunde exigentelor impuse de principiul “duratei rezonabile“. Curtea considera careclamantii au suferit totusi o incalcare serioasa a drepturilor lor. Statuand in echitate, Curtea acorda la fiecare reclamant suma de 3 500 de euro cu acest titlu.

Analiza:

Cazul de mai sus nu prezinta vreo dificultate deosebita, fiind o aplicare simpla a principiilor desprinse din jurisprudenta curtii cu privire la durata rezonabila a unei proceduri de urmarire penala, prevazuta de articolul 6 alineatul 1 al conventiei.
Ce este totusi surprinzator, este durata procedurilor de urmarire, chiar dupa “standardele” romanesti, care s-au intins pe o perioada de peste 9 ani (paragraful 21 al hotaririi). La aceasta perioada indelungata a contribuit puterea acordata procurorului ierarhic superior de a infirma decizia de scoatere de sub urmarire, dispusa de art. 270 din fostul cod de procedura penala, element care nu a scapat curtii. In mod egal, nu a scapat curtii subordonarea parchetului fata de executiv, si lipsa unei proceduri in fata unei curti, prin care procurorul ar putea solicita redeschiderea anchetei, procedura care ar putea elimina din caracterul arbitrariu al deciziei unilaterale a procurorului ierarhic superior. Acestea fiind probleme structurale tinind de modul in care se desfasora urmarirea penala, ar putea fi luate in considerare de legiuitor, in vederea repetarii in banda a unor asemenea cazuri la CEDO. In egala masura, probleme structurale se desprind din activitatea de urmarire desfasurate in prina instanta de catre politie si procuratura, probleme care eventual ar putea fi rezolvate printr-un mai bun management(administrare) al cazurilor, desfasurat de catre politie si procuratura.
In sfirsit, este de remarcat in final enormitate pretentiilor reclamantilor, si suma acordata in final de catre curte. Desi curtea are o metodologie proprie, care inca nu este publica, dupa care calculeaza aceste daune, pare totusi ca nici reclamantii din aceasta cauza nu scapa tentatiei de a cere cit mai mult, pentru a primi ceva, ceea ce denota completa necunoastere a principiilor dupa care se ghideaza curtea in aceasta privinta de catre avocatul reclamantilor.

Concluzie:

Desi din punctul de vedere al momentul in care au fost introduse actiunile initiale, decizia ar fi avut neidoielnic un impact puternic asupra celei de-a doua proceduri de urmari a reclamantilor, impactul asupra litigantilor la data deciziei, este destul de redus, acestia scapand oricum de urmarirea penala. Cu toate acestea, reclamantii au totusi satisfactia morala a constatarii unei incalcari a dreptului lor la o procedura rezonabila de urmarire penala prevazut de articolul 6 al Conventiei, precum si dreptul la o suma constand in aproximativ treizeci de salarii medii nationale, cu titlu de dezdaunare pentru prejudiciul produs. Din punctul de vedere al societatii romanesti, decizia are un impact in masura in care autoritatile judiciare ori legislative, citesc si analizeaza decizia, constatind ca aceasta pune in discutie anumite probleme structurale legate de modalitatetea de desfasurare e urmaririi penale in Romanie si decid aducerea regulilor acestei urmariri in conformitate cu prevederile Conventiei europene. In sfirsit, apreciem ca din punctul de vedere al curtii, decizia este una de rutina, care nu pune probleme asupra logicii si a ratiunilor pentru care curtea a ajuns la concluziile la care a ajuns, si nu are un mare impact asupra jurisprudentei curtii.