Comunicat al Grefierului-HOTARAREA MARII CAMERE IN AFACEREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVA ŞI RUSIA

8.7.2004

Comunicat al Grefierului

HOTARAREA MARII CAMERE IN AFACEREA

ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVA ŞI RUSIA

Curtea europeană a drepturilor omului a pronunţat astăzi în audienţă publică hotărârea sa[1] în afacerea Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia (cererea nr. 48787/99). Curtea a decis:

· cu unsprezece voturi contra şase, că reclamanţii se află sub jurisdicţia Moldovei conform articolului 1 (jurisdicţia statelor) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte obligaţiile sale pozitive; şi

· cu şaisprezece voturi contra unu, că reclamanţii se află sub jurisdicţia Rusiei conform articolului 1 al Convenţiei;


Tratamentul şi condiţiile suportate de reclamanţi


· cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 3 (interzicerea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante) nu a fost încălcat de către Moldova în ceea ce priveşte relele tratamente şi condiţiile de detenţie pe care le-a suportat d-l Ilaşcu în aşteptarea eventualei sale executări;

· cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 3 a fost încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ilaşcu în aşteptarea eventualei sale executări, şi că acestea trebuie calificate drept tortură;

· cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 3 a fost încălcat de către Moldova începând cu luna mai 2001 datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ivanţoc, şi că acestea calificate drept tortură;

· cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 3 a fost încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ivanţoc, şi că acestea trebuie calificate drept tortură;

· cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 3 a fost încălcat de către Moldova începând cu luna mai 2001 datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-au suportat d-nii Leşco şi Petrov-Popa, şi că acestea trebuie calificate drept tratamente inumane şi degradante;

· cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 3 a fost încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie pe care le-au suportat d-nii Leşco şi Petrov-Popa, care trebuie calificate drept tratamente inumane şi degradante;

Privare de libertate

· cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă) din Convenţie nu a fost încălcat de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia d-lui Ilaşcu ;

· cu unsprezece voturi contra şase, că articolul 5 din Convenţie a fost şi continuă să fie încălcat de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia d-lor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, începând cu luna mai 2001 ;

· cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 5 a fost încălcat de către Rusia în ceea ce îl priveşte pe d-l Ilaşcu până în mai 2001 şi că articolul 5 din Convenţie a fost şi este în continuare încălcat în ceea ce îi priveşte pe d-nii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;

In plus, Curtea a decis:

· în unanimitate, că nu este cazul să examineze separat capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 2 (dreptul la viaţă) în ceea ce priveşte condamnarea d-l Ilaşcu la pedeapsa capitală;

· în unanimitate, că nu este cazul să examineze separat capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie);

· în unanimitate, că nu este competentă să examineze capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 6 (dreptul la un proces echitabil);

· cu cincisprezece voturi contra două, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu a fost încălcat (protecţia proprietăţii);

· cu şaisprezece voturi contra unu, că Moldova şi Rusia nu au respectat obligaţiile prevăzute de articolul 34 (dreptul la cerere individuală) din Convenţie.

In aplicarea articolului 41 (satisfacţie echitabilă) din Convenţie, Curtea a hotărât :

· cu zece voturi contra şapte, că Moldova trebuie să acorde dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, câte 60 000 de euro (EUR) fiecăruia, reprezentând daune materiale şi morale, 3 000 EUR la fiecare reclamant, reprezentând daune morale decurgând din încălcarea articolului 34, şi o sumă globală de 7 000 EUR reprezentând cheltuieli, mai puţin 1 321,34 EUR deja atribuiţi cu titlul de asistenţă judiciară.

· cu şaisprezece voturi contra unu, că Rusia trebuie să acorde 180 000 EUR dlui Ilaşcu şi câte 120 000 EUR fiecăruia dintre ceilalţi reclamanţi, reprezentând daune materiale şi morale, ca de altfel şi 7 000 EUR fiecărui reclamant reprezentând daune morale decurgând din încălcarea articolului 34, şi suma globală de 14 000 EUR reprezentând cheltuieli, mai puţin 2 642,66 EUR deja atribuiţi cu titlul de asistenţă judiciară.

In plus, Curtea decide în unanimitate, că statele moldovean şi rus trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care sunt încă încarceraţi şi să asigure imediat punerea lor în libertate.

1. Faptele principale

Reclamanţii, Ilie Ilaşcu, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa, cetăţeni moldoveni în momentul introducerii cererii, sunt născuţi respectiv în 1952, 1955, 1961 şi 1963. Dl. Ilaşcu a dobândit şi cetăţenia română în 2000 iar d-nii Leşco şi Ivanţoc în 2001. Reclamanţii, cu excepţia d-lor Ilaşcu şi Leşco care au fost puşi în libertate în mai 2001 şi respectiv în iunie 2004, sunt în continuare deţinuţi în „Republica Moldovenească Nistreană” (RMT), regiune a Moldovei cunoscută sub numele de Transnistria, autoproclamată independentă în 1991.

La momentul faptelor, dl. Ilaşcu era liderul local al Frontului Popular şi milita pentru unirea Moldovei cu România. El a fost ales de două ori în parlamentul moldovean şi a fost desemnat pentru a face parte din delegaţia moldoveană la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. In decembrie 2000, el a fost ales senator în Parlamentul român şi numit în delegaţia română la Adunarea Parlamentară.

Intre 2 şi 4 iunie 1992, reclamanţii au fost arestaţi la domiciliul lor de la Tiraspol de către mai multe persoane, dintre care mulţi purtau o uniformă cu însemnele Armatei a 14-a a fostei URSS. Reclamanţii au fost acuzaţi de activităţi antisovietice şi de a fi combătut, prin mijloace ilegale, statul legitim al Transnistriei, sub conducerea Frontului Popular al Moldovei şi al României. De asemenea, le-a fost reproşat că au comis mai multe infracţiuni şi, mai ales, două asasinate. Pe 9 septembrie 1993, „tribunalul suprem al RMT” l-a condamnat pe dl. Ilaşcu la pedeapsa capitală şi la confiscarea bunurilor şi i-a condamnat pe ceilalţi reclamanţi la pedepse privative de libertate între 12 şi 15 ani, cu confiscarea bunurilor.

2. Procedura şi componenţa Curţii

Cererea a fost introdusă pe data de 14 iunie 1999. Pe 20 martie 2001, Camera căreia i-a fost atribuită afacerea s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul 30 din Convenţie). Marea Cameră a decis să ţină o audiere asupra admisibilităţii şi fondului cererii, iar preşedintele a invitat guvernul român să participe la această audiere. Printr-o decizie din 4 iulie 2001, cererea a fost declarată admisibilă după ţinerea unei audieri, pe 6 iunie 2001. O delegaţie a Curţii a condus o anchetă la faţa locului la Chişinău şi Tiraspol între 10 şi 15 martie 2003.

Hotărârea a fost adoptată de Marea Cameră alcătuită din 17 judecători, în componenţa următoare :

Luzius Wildhaber (elveţian), preşedinte,
Christos Rozakis (grec),

Jean-Paul Costa (francez),
Georg Ress (german),
Nicolas Bratza (englez),
Loukis Loucaides (cipriot),
Ireneu Cabral Barreto (portughez)
Françoise Tulkens (belgian),
Corneliu Bîrsan (român),
Josep Casadevall (andoran),

Boštjan Zupančič (sloven),

John Hedigan (irlandez),
Wilhelmina Thomassen (olandeză),
Tudor Panţîru (moldovean),
Egil Levits (leton),

Anatoli Kovler (rus),
Elisabet Fura-Sandström (suedeză), judecători,

şi Paul Mahoney, grefier.


3. Rezumatul hotărârii[2]



Capetele de cerere



Reclamanţii invocau o încălcare a articolului 6 din Convenţie, considerând că hotărârea de condamnare nu a fost pronunţată de un tribunal competent şi că, oricum, procedura în urma căreia au fost condamnaţi nu a fost echitabilă. In plus, ei se plângeau, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de confiscarea bunurilor şi pretindeau că detenţia lor nu a fost regulamentară, încălcându-se astfel articolul 5. Dl. Ilaşcu denunţa, în plus, încălcarea articolului 2 datorată condamnării sale la pedeapsa capitală. Toţi reclamanţii denunţau şi condiţiile de detenţie, invocând în mod expres articolele 3 şi 8 şi în substanţă articolul 34.


Ei considerau că autorităţile moldovene sunt responsabile de încălcările susmenţionate pentru că ele nu au luat măsurile adecvate pentru a le pune capăt. După părerea lor, Rusia este de asemenea responsabilă pentru că teritoriul Transnistriei se găseşte sub controlul său de facto rezultat din staţionarea trupelor şi materialului militar rus şi din sprijinul acordat separatiştilor de către Rusia.

Decizia Curţii

Articolul 1

In ceea ce priveşte Moldova

Pe baza tuturor elementelor pe care le posedă, Curtea consideră că guvernul moldovean, singurul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu îşi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume acela care se află sub controlul efectiv al „RMT”. Cu toate acestea, chiar în lipsa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, Moldova are, în baza articolului 1 din Convenţie, obligaţia pozitivă de a lua măsurile aflate la dispoziţia sa şi în conformitate cu dreptul internaţional, în scopul asigurării respectului drepturilor garantate de Convenţie.

Prin urmare, reclamanţii cad sub jurisdicţia Moldovei în sensul articolului 1, dar responsabilitatea Moldovei pentru actele denunţate se stabileşte la lumina obligaţiilor pozitive pe care le are conform Convenţiei. Ele privesc atât obligaţiile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicţiei sale, cât şi obligaţiile destinate să asigure respectul drepturilor reclamanţilor, inclusiv eliberarea lor.

In ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, Curtea observă că până la ratificarea Convenţiei în 1997 şi chiar şi după această dată, autorităţile moldovene au luat măsuri în vederea asigurării respectării drepturilor reclamanţilor. In schimb, Curtea nu dispune de probe care să indice că, după eliberarea d-lui Ilaşcu în mai 2001, au fost luate măsuri eficace care să pună capăt încălcărilor continui ale Convenţiei denunţate de către ceilalţi reclamanţi. Nici în relaţiile lor bilaterale cu Rusia, autorităţile moldovene nu s-a arătat mai atente în ceea ce privea soarta reclamanţilor ; Curtea nu a fost informată despre nici un demers pe care autorităţile moldovene să îl fi întreprins după mai 2001 pe lângă autorităţile ruse pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.

Chiar şi după eliberarea d-lui Ilaşcu, era în puterea guvernului moldovean să ia măsuri pentru a asigura reclamanţilor respectarea drepturilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea concluzionează că responsabilitatea Moldovei ar putea fi angajată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în ceea ce priveşte actele denunţate posterioare lunii mai 2001.

In ceea ce priveşte Rusia

In timpul conflictului moldovenesc din 1991-1992, forţe ale fostei Armate a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei) staţionate în Transnistria, au luptat cu şi pentru forţele separatiste transnistrene. Importante cantităţi de arme din arsenalul Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiştilor care au putut, în plus, să obţină şi alte arme fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă acestea, de-a lungul confruntărilor dintre autorităţile moldovene şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut, prin declaraţiile lor, autorităţile separatiste.

Astfel, autorităţile ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei care face parte din teritoriul Moldovei. Chiar şi după armistiţiul din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină din punct de vedere militar, politic şi economic regimul separatist, permiţându-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi obţinând o anumită autonomie faţă de Moldova. După părerea Curţii, totalitatea actelor comise de militarii ruşi în privinţa reclamanţilor, inclusiv transferul lor în mâinile regimului separatist, în contextul unei colaborări a autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să creeze o responsabilitate în ceea ce priveşte actele acestui regim.

In acest moment, armata rusă continuă să staţioneze pe teritoriul Moldovei încălcînd angajamentele de retragere totală luate de Rusia la conferinţele OSCE din 1999 şi 2001. Atât înainte cât şi după 5 mai 1998, data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte Rusia, în zona de securitate controlată de forţele ruse de menţinere a păcii, regimul „RMT” a continuat să-şi desfăşoare în mod ilegal trupe, să fabrice şi să comercializeze arme cu încălcarea acordului din 21 iulie 1992. Ansamblul acestor elemente este de natură să dovedească faptul că „RMT” continuă să se găsească sub autoritatea efectivă, sau cel puţin sub influenţa decisivă a Rusiei şi că oricum „RMT” supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic, financiar şi politic pe care Rusia i-l furnizează.

In aceste condiţii, Curtea consideră că există o legătura continuă şi neîntreruptă de responsabilitate a Rusiei în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor, dat fiind faptul că politica sa de sprijin şi de colaborare cu regimul s-a perpetuat dincolo de 5 mai 1998 şi că, după această dată, Rusia nu a avut nici o tentativă pentru a pune capăt situaţiei reclamanţilor create de agenţii săi şi nu a acţionat pentru a împiedica pretinsele încălcări comise. Prin urmare, reclamanţii se fală sub „jurisdicţia” Rusiei şi responsabilitatea acesteia este angajată în ceea ce priveşte actele denunţate.

Competenţa Curţii

Curtea observă că, în privinţa Moldovei, Convenţia a intrat în vigoare pe data de 12 septembrie 1997 şi, în privinţa Rusiei, pe data de 5 mai 1998. Convenţia nu se aplică decât faptelor posterioare intrării sale în vigoare în privinţa statelor contractante vizate.

Prin urmare, Curtea nu este competentă să examineze capătul de cerere referitor la articolul 6, şi nici pe cele referitoare la articolele 3, 5 şi 8 decât pentru faptele posterioare ratificării Convenţiei de către Moldova şi Rusia. In sfârşit, Curtea este competentă să examineze capătul de cerere referitor la articolul 2 invocat de dl. Ilaşcu.

Articolul 2

Dl. Ilaşcu, fiind eliberat şi trăind în acest moment alături de familia sa în România, Curtea consideră că executarea pedepsei pronunţată împotriva est mai degrabă o ipoteză decât o certitudine. In schimb, nu este contestat faptul că după ratificarea Convenţiei de către statele în cauză, dl. Ilaşcu a trebuit să sufere atât datorită condamnării sale la pedeapsa cu moartea cât şi condiţiilor de detenţie sub ameninţarea executării acestei pedepse. In aceste condiţii, Curtea consideră că nu este cazul să examineze separat faptele de care se plânge dl. Ilaşcu în baza articolului 2 din Convenţie, ci că ar trebui mai degrabă să le analizeze în baza articolului 3.

Articolul 3

In ceea ce îl priveşte pe dl. Ilaşcu

In timpul perioadei foarte lungi pe care a petrecut-o în „culoarul morţii”, reclamantul a trăit în umbra omniprezentă a morţii, cu angoasa unei execuţii potenţiale. Lipsit de orice formă de recurs, el a trăit timp de mai mulţi ani în condiţii de detenţie de natură să îi reamintească perspectiva executării sentinţei, inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei. Angoasa şi suferinţa resimţite au fost agravate de absenţa de bază legală şi legitimitate a condamnării în sensul Convenţiei. „Tribunalul suprem al RMT” care a pronunţat pedeapsa împotriva d-lui Ilaşcu a fost creat de către o entitate ilegală în dreptul internaţional şi nerecunoscută de comunitatea internaţională. Acest „tribunal” aparţine unui sistem despre care este dificil de spus că funcţionează pe o baza constituţională şi juridică ce reflectă o tradiţie juridică în conformitate cu Convenţia. Stă mărturie aparenţa de arbitrar care se degajă din circumstanţele în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa cum le-au descris ei – expunerea lor nefiind contestată de către celelalte părţi – şi aşa cum au fost ele descrise şi analizate de instituţiile OSCE.

In ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului în culoarul morţii, Curtea observă că dl. Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani în regim de izolare strictă : fără contact cu alţi deţinuţi, fără nici o informaţie venită din exterior, deoarece nu avea permisiunea să trimită sau să primească corespondenţă şi privat de dreptul de a-şi contacta avocatul sau familia; celula neîncălzită nici chiar în condiţiile vitrege de iarnă, era lipsită de lumină naturală şi de aerisire. Dl. Ilaşcu a fost, de asemenea, privat de mâncare în semn de pedeapsă şi, ţinând cont de restricţionarea primirii de colete, chiar şi mâncarea pe care o primea din exterior era adesea neconsumabilă. El nu putea decât rareori să facă un duş, adesea la un interval de câteva luni. In această privinţă, Curtea face trimitere la raportul Comitetului de Prevenire a Torturii realizat în urma vizitei făcute în Transnistria în 2000, care califică drept reprobabilă o izolare prelungită de-a lungul mai multor ani.

Condiţiile de detenţie au cauzat prejudicii sănătăţii sale, care s-a deteriorat de-a lungul acestor numeroşi ani de detenţie; el nu a fost îngrijit corespunzător, fiind privat de vizite şi tratamente medicale regulate şi de mâncare dietetică. Curtea observă cu îngrijorare existenţa regulilor care permit o putere discreţionară în materie de corespondenţă şi de vizite în penitenciar, fie că este vorba de puterea gardienilor sau a altor autorităţi, şi subliniază că astfel de reguli au un caracter arbitrar şi sunt incompatibile cu garanţiile adecvate şi eficiente contra abuzurilor, pe care orice sistem carceral al unei societăţi democratice trebuie să le prevadă. In plus, în cazul de faţă, astfel de reguli au făcut şi mai dificile condiţiile de detenţie a reclamantului.

Condamnarea reclamantului la pedeapsa capitală combinată cu condiţiile în care a trăit pe perioada detenţiei capătă un caracter foarte grav şi crud şi trebuie, prin urmare să fie considerate ca acte de tortură în baza articolului 3. Dl. Ilaşcu fiind deţinut în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile de detenţie şi de tratamentul aplicat reclamantului ca şi de suferinţele care i-au fost cauzate în închisoare. Dl. Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001; or, numai după această dată responsabilitatea Moldovei poate fi angajată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive. In consecinţă, a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia, dar nu şi de către Moldova.

In ceea ce îl priveşte pe dl. Ivanţoc

Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune, Curtea estimează că poate să considere ca stabilit că, în timpul detenţiei, reclamantul a suferit mai multe lovituri şi alte suplicii şi că, în anumite momente, el a fost privat de mâncare şi de orice asistenţă medicală în ciuda stării sale de sănătate deteriorată de aceste condiţii de detenţie. In mod special, Curtea subliniază vexaţiunile şi relele tratamente la care a fost supus mai ales în mai 1999, după introducerea cererii în faţa Curţii.

In plus, dl. Ivanţoc est deţinut de la condamnarea sa din 1993 în regim de izolare, fără contact cu ceilalţi deţinuţi şi fără a avea acces la ziare. El este lipsit de posibilitatea de a se întrevedea cu un avocat, singurele sale contacte cu lumea exterioară fiind vizitele şi coletele de la soţia sa, dependente şi ele de autorizaţia eliberată de autorităţile penitenciarului după bunul lor plac. Toate aceste restricţii, lipsite de bază legală şi lăsate la discreţia autorităţilor, sunt incompatibile cu un regim de încarcerare într-o societate democratică şi au contribuit la creşterea angoasei şi a suferinţelor mentale ale reclamantului. Deţinut într-o celulă neîncălzită, rău aerisită, fără lumină naturală, reclamantul nu a putut beneficia de îngrijiri corespunzătoare stării sale de sănătate, în ciuda celor câteva vizite medicale autorizate de către autorităţile penitenciarului.

Luate în ansamblu şi ţinând cont de gravitatea lor, de caracterul represiv şi de scopul urmărit, tratamentele aplicate d-lui Ivanţoc i-au provocat dureri şi suferinţe „acute”, cu un caracter foarte grav şi crud, şi constituie acte de tortură în baza articolului 3. Dl. Ivanţoc fiind deţinut în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile de detenţie şi tratamentele care i-au fost aplicate, ca şi de suferinţele care i-au fost cauzate în închisoare. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia si Moldova.

In ceea ce-i priveşte pe dl. Leşco şi dl. Petrov-Popa

Curtea estimează că poate să considere ca stabilit că, în timpul detenţiei, d-nii Leşco şi Petrov-Popa au cunoscut condiţii de detenţie foarte dificile (vizite şi colete din partea familiilor acordate într-un mod discreţionar de către administraţia penitenciarului ; lipsa în anumite momente a mâncării sau distribuirea de mâncare nepotrivită pentru consum ; privarea în cea mai mare parte a timpului de orice asistenţă medicală adecvată în ciuda stării lor de sănătate deteriorată de aceste condiţii de detenţie ; absenţa mâncării dietetice, deşi era prescrisă din punct de vedere medical). Aceste condiţii s-au deteriorat după 2001.

In plus, dl. Petrov-Popa se găseşte în regim de izolare celulară din 1993, fără contact cu ceilalţi deţinuţi şi fără a avea acces la ziare în limba maternă. Amândoi au fost lipsiţi de posibilitatea întrevederii cu un avocat până în iunie 2003.

Astfel de tratamente sunt de natură să cauzeze dureri şi suferinţe atât fizice cât şi mentale. Luate în ansamblu şi ţinând cont de gravitatea lor, ele pot fi calificate drept tratamente inumane şi degradante în baza articolului 3. D-nii Leşco şi Petrov-Popa fiind deţinuţi în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile de detenţie şi de tratamentele care le-au fost aplicate precum şi de suferinţele care le-au fost cauzate în închisoare. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia si Moldova.

Articolul 5

Făcând trimitere în special la concluziile reţinute în baza articolului 3 în ceea ce priveşte caracterul procedurii în cauză, Curtea concluzionează că nici unul dintre reclamanţi nu a fost condamnat de un „tribunal” şi că o pedeapsă cu închisoarea pronunţată de un organ jurisdicţional precum „tribunalul suprem al RMT” în urma unei proceduri precum cea în cauză, nu poate fi considerată drept o „detenţie regulamentară” decisă „conform normelor legale”. Prin urmare, privarea de libertate a reclamanţilor nu satisface condiţiile enunţate de paragraful 1) a. al articolului 5 din Convenţie. Rezultă că articolul 5 §1 din Convenţie a fost încălcat până în mai 2001 în privinţa d-lui Ilaşcu şi că acest articol a fost şi continuă să fie încălcat în privinţa reclamanţilor care se găsesc încă în închisoare.

Având în vedere că reclamanţii erau deţinuţi în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, Curtea concluzionează că faptele care constituie o încălcare a articolului 5 îi sunt imputabile pentru toţi reclamanţii. Ţinând cont de concluzia sa conform căreia responsabilitatea Moldovei în baza obligaţiilor sale pozitive este angajată începând cu luna mai 2001, Curtea decide că articolul 5 nu a fost încălcat de aceasta în ceea ce-l priveşte pe dl. Ilaşcu, dar a fost încălcat cu privire la ceilalţi reclamanţi.

Articolul 8

Plângerea reclamanţilor se limitează la imposibilitatea de a scrie liber din închisoare familiilor şi Curţii şi la dificultăţile pe care le-au întâmpinat în primirea de vizite din partea familiilor. In ceea ce priveşte imposibilitatea de a sesiza Curtea din închisoare, acesta ţine mai mult de articolul 34, pe care Curtea îl va examina separat. Cu toate acestea, luând în considerare susţinerile lor în contextul articolului 3, Curtea estimează că nu este necesar să le examineze separat din perspectiva articolului 8.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Presupunând că ar fi competentă să decidă asupra acestui capăt de cerere, Curtea observă că el nu a fost dovedit şi concluzionează că această dispoziţie nu a fost încălcată.

Articolul 34

Curtea observă că reclamanţii au afirmat că nu au putut să o sesizeze de la locul de detenţie şi că cererea lor, care a fost semnată de soţiile lor, a fost depusă de singurul avocat care îi reprezenta la începutul procedurii. Ea subliniază, de asemenea, ameninţările adresate reclamanţilor de către autorităţile penitenciarului din Transnistria şi agravarea condiţiilor de detenţie după depunerea cererii. Astfel de fapte constituie o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă care a împiedicat dreptul lor de recurs individual.

In plus, Curtea observă cu îngrijorare conţinutul unei note din aprilie 2001 adresată de Rusia autorităţilor moldovene. Din aceasta reiese că autorităţile ruse au cerut Moldovei să retragă observaţiile prezentate Curţii în octombrie 2000 care sugerau responsabilitatea Rusiei datorită staţionării trupelor sale pe teritoriul moldovean, în Transnistria. Intr-adevăr, la audienţa din 6 iunie 2001, guvernul moldovean a declarat că îşi retrage partea din observaţii referitoare la Rusia. Astfel de acţiuni din partea guvernului rus, pe de o parte reprezintă negarea patrimoniului comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului menţionat în preambulul Convenţiei iar, pe de altă parte, sunt de natură să aducă o atingere gravă examinării unei cereri depuse în exercitarea dreptului la recurs individual şi, prin aceasta, să împiedice chiar dreptul garantat de articolul 34 din Convenţie. Aşadar, articolul 34 a fost încălcat de către Rusia.

De altfel, Curtea observă că, după eliberarea sa, dl. Ilaşcu s-a întreţinut cu autorităţile moldovene în privinţa posibilităţii eliberării celorlalţi reclamanţi şi că, în acest context, dl. Voronin, preşedintele Moldovei, l-a acuzat public pe dl. Ilaşcu că el ar fi cauza menţinerii în detenţie a celorlalţi camarazi ca urmare a refuzului său de a îşi retrage cererea introdusă împotriva Moldovei şi Rusiei. Astfel de afirmaţii venite din partea celei mai înalte autorităţi ale unui stat membru şi care fac să depindă ameliorarea situaţiei reclamanţilor de retragerea cererii introduse împotriva acestui stat sau a altui stat membru reprezintă o presiune directă menită să împiedice exercitarea dreptului la recurs individual. Această concluzie est valabilă indiferent de influenţa reală sau teoretică pe care ar putea să o aibă această autoritate asupra situaţiei reclamanţilor. Prin urmare, declaraţiile dlui. Voronin se pot analiza ca o împiedicare, de către Moldova, a exercitării dreptului de recurs individual al reclamanţilor, cu încălcarea articolului 34.

Judecătorul Casadevall a exprimat o opinie parţial dizidentă la care au aderat judecătorii Ress, Tulkens, Bîrsan şi Fura-Sandström. Judecătorii Ress şi Loucaides au exprimat fiecare câte o opinie parţial dizidentă. Judecătorul Bratza a exprimat o opinie parţial dizidentă la care au aderat judecătorii Rozakis, Hedigan, Thomassen şi Panţîru. Judecătorul Kovler a exprimat o opinie dizidentă. Textele acestor opinii sunt anexate hotărârii.

***

Hotărârile Curţii sunt accesibile pe site-ul Internet (http://www.echr.coe.int).

Grefa Curţii europene a Drepturilor Omului

F-67075 Strasbourg Cedex

Curtea europeană a Drepturilor Omului a fost creată la Strasbourg în 1959 de statele membre ale Consiliului Europei pentru a analiza plângerile privind încălcarea Convenţiei europene a drepturilor omului din 1950. Ea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor semnatare ale Convenţiei. Statuând în mod permanent din 1 noiembrie 1998, Curtea examinează în camere de 7 judecători sau, în mod excepţional, în Marea Cameră de 17 judecători, admisibilitatea şi fondul cererilor care îi sunt prezentate. Executarea hotărârilor este supravegheată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Curtea furnizează informaţii mai detaliate privind organizarea şi activitatea sa pe site-ul său Internet.


[1] Hotârile Marii Camere sunt definitive (articolul 44 din Convenţie)

[2] Redactat de către grefă, acest rezumat nu implică responsabilitatea Curţii

CEDO-Cazul Cumpănă & Mazăre v. Romania "urca" la Grand Chamber

De urmarit miercurea viitoare...

The European Court of Human Rights will be holding the following hearings in September 2004.

Wednesday 1st September

Grand Chamber - Hearing on the merits

9.00 a.m. Cumpănă & Mazăre v. Romania (application no. 33348/96)

The applicants, Constantin Cumpănă and Radu Mazăre, are Romanian journalists who were born in 1951 and 1968 respectively and live at Constanţa.

In April 1994 they published an article in the Telegraf newspaper, of which Mr Mazăre is the editor, questioning the legality of an agreement whereby Constanţa Town Council had contracted out to a company called Vinalex the task of impounding illegally parked vehicles. The article, which appeared under the headline “Former Deputy Mayor Dan Miron and serving Judge Revi Moga commit series of offences in Vinalex scam”, was accompanied by, among other things, a cartoon showing the judge (Mrs Moga) on the former deputy mayor’s arm, carrying a bag containing banknotes.

Mrs Moga, who had signed the contract with Vinalex on behalf of the town council, sued the applicants. She submitted that the cartoon contained an innuendo that she and the deputy mayor, both of whom were married, had had intimate relations. On 17 May 1995 the applicants were convicted of proffering insults and criminal libel and sentenced to seven months’ imprisonment. An order was also made prohibiting them from working as journalists for one year after they had completed their prison sentences. Their convictions were upheld on appeal.

The public prosecutor’s office applied to have the decision of 17 May 1995 set aside. The Supreme Court of Justice dismissed the application, holding that the article was libellous and that the publication of the cartoon, which was potentially damaging to Mrs Moga’s honour and reputation, constituted the offence of proffering insults.

On 22 November 1996 the Romanian President granted the applicants a pardon releasing them from their custodial sentence. Mr Mazăre continued to work as the editor of the Telegraf, while Mr Cumpănă left the newspaper in 1997 when staff levels were reduced.

The applicants complain that their conviction and sentence for the publication of the article was in breach of Article 10 (right to freedom of expression) of the European Convention on Human Rights.

In a Chamber judgment of 12 March 2003, the Court considered that the interference with the applicants’ freedom of expression was not disproportionate to the legitimate aims pursued, namely the protection of the rights of others and of the authority of the judiciary. Accordingly, it held by five votes to two that there had been no violation of Article 10.

On 3 December 2003 the panel of the Grand Chamber accepted the request that the case be referred to the Grand Chamber lodged by the applicants on 2 September 2003[1].

Decizia nr. 300 din 06/07/2004

Curtea Constituţională
Decizie nr. 300 din 06/07/2004( Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 13/08/2004) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic


Ioan Vida - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Florentina Baltă - procuror
Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, excepţie ridicată de Costel Gâlcă în Dosarul nr. 10.280/LM/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă.
La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei personal, constatându-se lipsa celeilalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea acesteia, considerând că prin textele de lege criticate se încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi se restrânge exercitarea dreptului la muncă. În acest sens susţine că, întrucât consilierii juridici îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, au calitatea de salariaţi. Pentru acest motiv trebuie să se bucure de drepturile izvorâte din toate dispoziţiile legale aplicabile salariaţilor, inclusiv din cele ale art. 35 alin. (1) din Codul muncii, care permit cumulul de funcţii.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 nu înfrâng prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Arată, în acest sens, că profesia de consilier juridic este o profesie distinctă faţă de cele reglementate prin Codul muncii şi celelalte legi speciale. De asemenea, apreciază că dispoziţiile criticate se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor aflaţi în aceeaşi situaţie şi reprezintă chiar o aplicare a prevederilor art. 41 din Constituţie, republicată.


C U R T E A,


având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 februarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 10.280/LM/2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic. Excepţia a fost ridicată de reclamantul Costel Gâlcă într-o cauză civilă având ca obiect obligarea pârâtei Editura "Rosetti" la încheierea unui contract individual de muncă.
În motivarea excepţiei se susţine că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile art. 16, 20, 41 şi 53 din Constituţie, republicată. Se consideră că prin interzicerea exercitării de către consilierii juridici a oricărei alte profesii autorizate sau salarizate în ţară sau în străinătate, precum şi prin interzicerea desfăşurării unei activităţi publicistice salarizate se realizează o discriminare în raport cu ceilalţi salariaţi, inclusiv în raport cu aceia care deţin funcţii de conducere, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. De asemenea, autorul excepţiei consideră că prin textele criticate i se îngrădeşte şi dreptul constituţional la muncă, la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, deşi nu există nici unul dintre cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi, expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, republicată. În sprijinul acestor afirmaţii se invocă unele hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 107 din 1 noiembrie 1995 şi nr. 30 din 10 februarie 1998.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă opinează în sensul că art. 10 lit. c) şi art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 cuprind aceleaşi reglementări, care sunt constituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că art. 10 lit. c) se referă la orice altă profesie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate, în afara celei de consilier juridic, întrucât într-o altă interpretare s-ar institui "o discriminare majoră între consilierii juridici şi alte categorii profesionale care pot cumula mai multe funcţii". În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 lit. e) din Legea nr. 514/2003, consideră că nu este întemeiată, deoarece activitatea publicistică salarizată poate crea conflicte de interese.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că afirmarea sau recunoaşterea drepturilor consacrate prin Constituţie sau alte legi nu exclude stabilirea unor condiţii sau reguli pentru exercitarea lor. Astfel, afirmă că "prin lege pot fi stabilite unele limitări ori interdicţii în ceea ce priveşte cumulul de funcţii, fie pentru protejarea drepturilor angajatorilor, fie pentru protejarea drepturilor unor terţi ale căror interese ar putea fi periclitate prin îndeplinirea, de către aceeaşi persoană - în speţă consilierul juridic - şi a altor funcţii sau sarcini în favoarea altora". De aceea consideră că incompatibilitatea funcţiei de consilier juridic cu o altă profesie autorizată sau salarizată sau cu o activitate publicistică salarizată este în concordanţă cu prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicată. În continuare, apreciază că textele de lege criticate nu încalcă nici art. 16 din Constituţie, republicată, nepunându-se problema existenţei unei "inechităţi" între profesia de consilier juridic şi alte profesii, întrucât nu se pot compara efectele diferite acordate de lege unor situaţii juridice distincte. Menţionează, de asemenea, că art. 35 alin. (2) din Codul muncii precizează că fac excepţie de la dispoziţiile alin. (1) ale aceluiaşi articol - care prevăd dreptul la cumulul de funcţii - "situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul unor funcţii".
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, textele de lege criticate nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât "nu reglementează privilegii sau discriminări pentru diverse categorii sau grupuri de cetăţeni aflaţi în situaţii identice". Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, amintind, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 192 din 13 mai 2003, prin care s-a statuat că "principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. De aceea, nu sunt excluse, ci, dimpotrivă, sunt admise soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite". Consideră că poate fi făcută o apreciere a tratamentului juridic aplicat unui salariat numai prin raportare la grupul profesional din care acesta face parte, întrucât fiecare profesie are reguli proprii de exercitare. Din această perspectivă, textele de lege criticate, care reglementează incompatibilităţile exercitării profesiei de consilier juridic, se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor care exercită această profesie. De asemenea, în ceea ce priveşte critica întemeiată pe art. 41 şi 53 din Constituţie, republicată, apreciază că nu poate fi primită, întrucât prevederile art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 nu instituie restrângeri ale exercitării dreptului la muncă, "ci incompatibilităţi care constituie măsuri de protecţie pentru persoanele juridice cu care consilierii juridici au raporturi de muncă. Aceste incompatibilităţi au fost stabilite de legiuitor având în vedere specificul profesiei de consilier juridic, cu scopul de a elimina posibilitatea apariţiei unor conflicte de interese". În continuare, apreciază că invocarea art. 20 din Constituţie este irelevantă în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.


C U R T E A,


examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, al căror conţinut este următorul:
- Art. 10 lit. c) şi e): "Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: (...)
c) orice altă profesie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate; (...)
e) activitatea publicistică salarizată;";
- Art. 11 lit. a): "Exercitarea profesiei de consilier juridic este compatibilă cu:
a) activitatea didactică universitară şi de cercetare juridică, activitatea literară, culturală şi publicistică nesalarizată."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi de lege sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (1) şi ale art. 53 din Constituţie, republicată, potrivit cărora:
- Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
- Art. 41 alin. (1): "Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă."
- Art. 53: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că stabilirea unor incompatibilităţi în legătură cu exercitarea profesiei de consilier juridic ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, republicată, privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Arată că, în fapt, în calitatea sa de consilier juridic al Societăţii Române de Radiodifuziune, i-a fost refuzat, în temeiul dispoziţiilor normative criticate, dreptul de a încheia cu o editură un alt contract de muncă, pentru a realiza o rubrică permanentă în cadrul "Revistei române de dreptul muncii". În acest context, autorul criticii de neconstituţionalitate se consideră discriminat în raport cu ceilalţi salariaţi şi apreciază că i se interzice exercitarea dreptului constituţional la muncă, la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei.
Din analiza textelor criticate se observă că acestea sunt cuprinse într-o lege specială, care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic. Faţă de regulile stabilite prin Codul muncii, care reprezintă legea generală, Legea nr. 514/2003 poate institui - în virtutea principiului specialia generalibus derogant - reguli diferite pentru categoria de salariaţi al căror statut îl reglementează, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea cumulului de funcţii. De asemenea, din analiza conţinutului profesiei de consilier juridic rezultă că aceasta este o profesie distinctă, care are ca obiect apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află, în conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării. Aceste particularităţi determină caracterul distinct al profesiei de consilier juridic atât faţă de celelalte profesii, meserii sau ocupaţii ce cad sub incidenţa Codului muncii, cât şi faţă de alte profesii juridice reglementate de alte legi speciale. În aceste condiţii este justificată opţiunea legiuitorului de a acorda consilierului juridic un statut aparte, neexistând o discriminare a acestuia în raport cu celelalte categorii de salariaţi.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului constituţional la alegerea liberă a profesiei, se observă că stabilirea prin lege a unor condiţii şi incompatibilităţi pentru exercitarea profesiei de consilier juridic reprezintă aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, republicată, la o categorie profesională distinctă, aceea a consilierilor juridici, categorie în care intră toate persoanele care au făcut o asemenea opţiune şi care îndeplinesc condiţiile legii privitoare la exercitarea profesiei de consilier juridic.
Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, republicată, se constată că nu se invocă nici un text dintr-un tratat internaţional privitor la drepturile omului, iar cazurile din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate - Marks v. Belgia, Nortier v. Olanda şi De Becker v. Belgia - nu au nici o legătură cu incompatibilităţile privitoare la exercitarea profesiei de consilier juridic.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, republicată, acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât textele de lege criticate stabilesc condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru exercitarea profesiei de consilier juridic, nereprezentând nicidecum o restrângere a dreptului la muncă.


Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004,


C U R T E A


În numele legii


D E C I D E:


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. c) şi e) şi ale art. 11 lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, excepţie ridicată de Costel Gâlcă în Dosarul nr. 10.280/LM/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2004.


PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA


Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăţeanu

Decizia nr. 303 din 06/07/2004

Curtea Constituţională
Decizie nr. 303 din 06/07/2004 (Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 13/08/2004) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare


Ioan Vida - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Florentina Baltă - procuror
Claudia Margareta Niţă - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Ion Criveanu în Dosarul nr. 3.334/2002 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia nr. 241 din 21 noiembrie 2000, prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege criticate nu contravin principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie.


C U R T E A,


având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 14.141 din 15 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.334/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Ion Criveanu într-un recurs declarat împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins cererea acestuia de anulare a concursului pentru ocuparea unui post vacant de cadru didactic şi a deciziei de titularizare pe post.
În motivarea excepţiei se arată că dispoziţiile art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată. Astfel, se susţine că "se induce o stare de inechitate şi inegalitate între candidaţii care participă la concursuri pentru ocuparea posturilor vacante de cadru didactic" prin aceea că, în temeiul textelor de lege criticate, există "două sau mai multe tipuri de concursuri" pentru ocuparea acestor posturi, şi anume: unele organizate de inspectoratele şcolare, cu subiecte unice pe ţară, stabilite de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, unde lucrările sunt evaluate la nivelul centrului universitar responsabil cu perfecţionarea personalului din judeţele arondate, şi concursuri organizate de unităţi de învăţământ preuniversitar reprezentative, desemnate "subiectiv" de minister, care îşi stabilesc singure subiectele şi care impun condiţii "discriminatorii, abuzive şi ilegale", unde lucrările se evaluează la nivelul unităţii şcolare respective, adică de către cadre didactice preuniversitare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece nu încalcă principiul egalităţii statuat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că dispoziţiile textelor de lege criticate nu contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, întrucât acestea se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, şi anume celor care participă la concursul pentru ocuparea posturilor didactice din învăţământul preuniversitar, fiind respectate totodată şi dispoziţiile constituţionale ale art. 32 alin. (5) referitoare la desfăşurarea învăţământului de toate gradele în unităţi de stat, particulare sau profesionale, în condiţiile legii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.


C U R T E A,


examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, republicată, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:
- Art. 9 alin. (3): "Coordonarea metodologică a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice declarate vacante în învăţământul de stat este asigurată de Ministerul Învăţământului, iar organizarea şi desfăşurarea acestora, de către inspectoratele şcolare, precum şi de către unităţile de învăţământ preuniversitar reprezentative, stabilite de Ministerul Învăţământului.";
- Art. 11 alin. (2), (3) şi (4): "(2) Subiectele pentru probele scrise la concursurile organizate de inspectoratele şcolare se stabilesc de Ministerul Învăţământului. Subiectele pentru concursurile organizate de unităţile de învăţământ particulare, autorizate provizoriu sau acreditate, se stabilesc de către acestea.
(3) La concursurile organizate de inspectoratele şcolare, lucrările scrise pentru ocuparea posturilor vacante din învăţământul preuniversitar de stat se evaluează de comisii, pe specialităţi, instituite la nivelul centrului universitar responsabil cu perfecţionarea personalului din judeţele arondate.
(4) La concursurile organizate de unităţile de învăţământ, lucrările scrise pentru ocuparea posturilor vacante din învăţământul preuniversitar de stat sau particular se evaluează de comisii, pe specialităţi, instituite la nivelul unităţii şcolare respective."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate aceste texte de lege contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, care prevăd următoarele:
- Art. 16: "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege."
Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea constată că, în esenţă, autorul reclamă nerespectarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, statuat în art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, arătând în acest sens că, prin aplicarea textelor de lege criticate, se creează o situaţie de inechitate între candidaţii care participă la un concurs pentru ocuparea unui post de cadru didactic în învăţământul preuniversitar, organizat de inspectoratele şcolare, şi cei care participă la un astfel de concurs organizat, în schimb, de unităţile de învăţământ preuniversitar reprezentative.
Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament juridic egal, la situaţii diferite tratamentul juridic trebuie să fie diferit.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin principiului statuat de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată. Faptul că prin lege sunt prevăzute două modalităţi distincte de organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice declarate vacante în învăţământul preuniversitar nu este de natură a da naştere unor situaţii discriminatorii, atât timp cât un candidat nu este favorizat sau dezavantajat faţă de un alt candidat la ocuparea aceluiaşi post didactic, în cadrul aceluiaşi concurs.
De altfel, dispoziţiile art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, concretizat prin Decizia nr. 241 din 21 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 2001, Curtea statuând că acestea nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia arătate în decizia menţionată mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi (3), Curtea constată că nu sunt formulate alte critici decât cele care vizează dispoziţiile art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 128/1997, astfel că soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a acestor din urmă dispoziţii se justifică şi pentru prevederile cuprinse în alin. (2) şi (3) ale art. 11.


Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 232/2004,


C U R T E A


În numele legii


D E C I D E:


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Ion Criveanu în Dosarul nr. 3.334/2002 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2004.


PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA


Magistrat-asistent,
Claudia Margareta Niţă

Decizia nr. 292 din 01/07/2004

Curtea Constituţională (Decizie nr. 292 din 01/07/2004
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 787 din 26/08/2004) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 569/2003, cu modificările şi completările ulterioare


Ion Predescu - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Aurelia Popa - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 569/2003, şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003, excepţie ridicată de Liliana-Adela Vaidner, Maria Colibă, Veronica Ghibirdic, Dumitru Ghibirdic, Liliana-Georgeta Tănase, Petru Marcel Mogoşan, Lucia-Angela Iovan, Nicolae-Remus Bodrean, Lenuţa Stoica, Mariana Dalog, Gheorghe Dubar, Eugenia Gheorghiţanu, Ileana Hodîrnău, Aurelia Paşca, Stelian Racheru, Remus Gherman, Rozalia Nagy, Ioan Andrica, Elena Căinanţ, Sidonia Crăciun, Mariana Cherecheş, Mariana-Elena Negru, Rodica Boacheş, Corina-Agafia Nemeş, Alexandrina-Mariana Anca, Ioan-Petru Certejan, Ioana Maier, Paul Vultur, Ana Vultur în Dosarul nr. 5.275/2003 al Tribunalului Hunedoara - Secţia civilă.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 iunie 2004, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispoziţiile art. 369 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a amânat pronunţarea la 1 iulie 2004.


C U R T E A,


având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 24 februarie 2004, Tribunalul Hunedoara - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 569/2003, excepţie ridicată de Liliana-Adela Vaidner, Maria Colibă, Veronica Ghibirdic, Dumitru Ghibirdic, Liliana-Georgeta Tănase, Petru Marcel Mogoşan, Lucia-Angela Iovan, Nicolae-Remus Bodrean, Lenuţa Stoica, Mariana Dalog, Gheorghe Dubar, Eugenia Gheorghiţanu, Ileana Hodîrnău, Aurelia Paşca, Stelian Racheru, Remus Gherman, Rozalia Nagy, Ioan Andrica, Elena Căinanţ, Sidonia Crăciun, Mariana Cherecheş, Mariana-Elena Negru, Rodica Boacheş, Corina-Agafia Nemeş, Alexandrina-Mariana Anca, Ioan-Petru Certejan, Ioana Maier, Paul Vultur, Ana Vultur în Dosarul nr. 5.275/2003 al acelei instanţe, având ca obiect soluţionarea unui conflict de muncă.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 2 alin. (5) "partea a II-a" din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 569/2003 de aprobare a acesteia, prin care "se reiterează art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/11.04.2003", contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi celor ale art. 38 alin. (5), devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 41 alin. (5), în sensul că se încalcă principiul neretroactivităţii legii, respectiv principiul garantării caracterului obligatoriu al convenţiilor colective.
Tribunalul Hunedoara - Secţia civilă, formulându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că aceasta este neîntemeiată, "dispoziţiile invocate neaducând atingere drepturilor constituţionale cu privire la negocieri colective în materie de muncă şi nici caracterului obligatoriu al convenţiilor colective". În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, "care reiterează art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003", instanţa apreciază că dispoziţiile respective sunt explicabile "prin existenţa unor situaţii diferite în care se aflau societăţile supuse privatizării prin perfectarea până la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 a unor contracte generatoare de obligaţii". În concluzie, instanţa apreciază ca nefondate criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (5) din Constituţie, republicată.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificările şi completările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al acestei instituţii.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate privind prevederile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 este inadmisibilă, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, în redactarea dată prin legea de aprobare a acesteia, critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Se arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 a fost respinsă prin Legea nr. 565/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003, şi, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a art. II din această ordonanţă de urgenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este inadmisibilă.
Se învederează, de asemenea, faptul că dispoziţiile sus-amintite au fost reluate în textul art. 2 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, ca urmare a aprobării acesteia cu modificări şi completări prin Legea nr. 569/2003. Guvernul consideră că "aceste prevederi reiau într-o formulare nouă, adecvată contextului redacţional, corespunzător normelor de tehnică legislativă, dispoziţiile cuprinse în art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003". Guvernul, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că "exceptarea societăţilor pentru care Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului semnase deja contractul pentru vânzarea acţiunilor statului, în perioada indicată în text, are la bază un criteriu raţional şi obiectiv".
Guvernul consideră că prevederile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 569/2003, nu au caracter retroactiv şi nu încalcă nici dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, republicată.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 569/2003, este neîntemeiată, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), întrucât "textul de lege criticat reglementează o excepţie de la obligaţia acordării plăţilor compensatorii pentru acele societăţi ale căror acţiuni au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003". De asemenea, se mai arată că dispoziţia în cauză nu încalcă prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţie, republicată, invocându-se jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, care a statuat că "încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii", aceste convenţii fiind "izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii, deoarece s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale".
Avocatul Poporului învederează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 a fost respinsă prin Legea nr. 565/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003, anterior sesizării Curţii, ceea ce, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, duce la inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. II din ordonanţa de urgenţă în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.


C U R T E A,


examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 232/2004, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 232/2004, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorii excepţiei, îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 5 martie 2003, text introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 569/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, criticate pentru neconstituţionalitate în cauza de faţă, introduse prin art. I pct. 2 din Legea nr. 569/2003, au următorul cuprins:
"Prevederile prezentului alineat nu se aplică societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat ale căror acţiuni au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare semnate de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului între data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat."
Prevederile la care face referire textul criticat, cuprinse în acelaşi alineat, teza întâi, au următorul cuprins:
"În situaţia în care societăţile care efectuează concedieri colective potrivit art. 1 nu pot achita plăţile compensatorii prevăzute prin contractele colective de muncă, până la sfârşitul anului 2003, acestea pot fi acordate lunar, după caz, şi ulterior acestei date, aceste plăţi având acelaşi regim de impozitare ca şi indemnizaţia de şomaj."
Curtea reţine că, anterior sesizării Curţii Constituţionale de către instanţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, la care face referire textul de lege criticat, fusese respinsă prin Legea nr. 565/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003.
Dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 aveau următorul cuprins: "Prevederile art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 nu se aplică societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat ale căror acţiuni au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare semnate de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului între data intrării în vigoare a actului normativ sus-menţionat şi data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă."
Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (5), acestea având următorul cuprins:
- Art. 15 alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.";
- Art. 41 alin. (5): "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate."
În esenţă, critica de neconstituţionalitate constă în susţinerea că prevederea legală criticată, prin care se exceptează de la obligaţia achitării plăţilor compensatorii societăţile comerciale cu capital majoritar de stat ale căror acţiuni au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare semnate de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului între data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 şi data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003, încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii, precum şi prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţie privind garantarea caracterului obligatoriu al convenţiilor colective.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul criticat prevede exceptarea de la beneficiul prevederilor art. 2 alin. (5) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, astfel cum a fost modificată şi completată prin legea sa de aprobare, a societăţilor cu capital majoritar de stat ale căror acţiuni au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate între data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 şi data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003. În cauză deci nu este vorba de exceptarea de la beneficiul unor dispoziţii acordate anterior de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, în forma sa iniţială, ci de la beneficiul unor dispoziţii noi, introduse prin Legea nr. 569/2003. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea textului constituţional al art. 15 alin. (2) din moment ce textul criticat de autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu se referă la exceptarea de la beneficiul unor drepturi acordate în baza unui alt act normativ anterior, ci face referire la dispoziţiile legale prin care acestea sunt acordate, cuprinse în acelaşi act normativ.
De altfel, şi referirile făcute în motivarea excepţiei, la art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 şi la art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, se bazau pe crearea aceleiaşi confuzii. Potrivit motivării excepţiei, se considera că textul art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003 era retroactiv, întrucât prevedea exceptarea societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat ale căror acţiuni au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare semnate de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului între data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 şi data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003, fără să se arate însă că textul la care se referea exceptarea [alin. (4) al art. 2] nu era textul iniţial al art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, care în forma iniţială nu avea decât trei alineate, ci un text care, introdus prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003, care prevedea şi exceptarea respectivă.
Referitor la critica formulată cu privire la încălcarea art. 41 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Dispoziţiile legale criticate prin excepţia de neconstituţionalitate - teza a doua a alin. (5) al art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 569/2003, nu au nici o referire directă la convenţiile colective în materie de muncă. Aceste prevederi, ca şi cele cuprinse în teza întâi a alin. (5) a articolului respectiv, nu au incidenţă în cauză. Contractul colectiv de muncă cu privire la care s-a creat conflictul pe care îl soluţionează instanţa a fost încheiat la 10 martie 2003, deci sub regimul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, în forma sa iniţială, în care art. 2 avea numai trei alineate, care reglementau în mod diferit problema drepturilor de care beneficiau persoanele disponibilizate ca urmare a restructurării sau reorganizării societăţilor vizate (cu capital majoritar de stat). Nu se putea pretinde deci ca prin contractul respectiv să se anticipeze drepturi care au fost prevăzute ulterior (prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2003, publicată la data de 11 aprilie 2003, iar apoi, după respingerea acesteia de Legea nr. 565/2003, prin Legea nr. 569/2003, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003, publicată la data de 23 decembrie 2003).
Curtea reţine că problema verificării situaţiilor de fapt, a condiţiilor în care a fost încheiat noul contract colectiv de muncă, din 10 martie 2003, la care se referă autorii excepţiei de neconstituţionalitate, în cuprinsul memoriului depus la instanţă, prin care au invocat excepţia, a conformităţii acestui contract cu legile în vigoare la data încheierii sale, nu este de resortul instanţei de contencios constituţional, ci al instanţei învestite cu soluţionarea conflictului de muncă. Pe de altă parte, este de principiu că încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie. În acest sens, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995.


Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,


C U R T E A


În numele legii


D E C I D E:


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 569/2003, excepţie ridicată de Liliana-Adela Vaidner, Maria Colibă, Veronica Ghibirdic, Dumitru Ghibirdic, Liliana-Georgeta Tănase, Petru Marcel Mogoşan, Lucia-Angela Iovan, Nicolae-Remus Bodrean, Lenuţa Stoica, Mariana Dalog, Gheorghe Dubar, Eugenia Gheorghiţanu, Ileana Hodîrnău, Aurelia Paşca, Stelian Racheru, Remus Gherman, Rozalia Nagy, Ioan Andrica, Elena Căinanţ, Sidonia Crăciun, Mariana Cherecheş, Mariana-Elena Negru, Rodica Boacheş, Corina-Agafia Nemeş, Alexandrina-Mariana Anca, Ioan-Petru Certejan, Ioana Maier, Paul Vultur, Ana Vultur în Dosarul nr. 5.275/2003 al Tribunalului Hunedoara - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 iulie 2004.


PREŞEDINTE,
ION PREDESCU


Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Posted on: Sun, Aug 29 2004 6:41 PM

Decizia nr. 301 din 06/07/2004

Curtea Constituţională Decizie nr. 301 din 06/07/2004
(Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 785 din 26/08/2004) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (3), art. 62 alin. (1) şi alin (7) lit. c), art. 76, 77, 78, 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare


Ioan Vida - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Florentina Baltă - procuror
Daniela Ramona Chiţulescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (3), art. 62 alin. (1) şi alin. (7) lit. c), art. 76, 77, 78, 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Grigore Ungureanu în Dosarul nr. 5.149/AS/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă.
La apelul nominal este prezent autorul excepţiei, personal, precum şi partea Ministerul Apărării Naţionale, prin consilier juridic Dan Cimpoeru, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, autorul excepţiei solicită admiterea acesteia aşa cum a fost ridicată.
Ministerul Apărării Naţionale pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor nu înseamnă uniformitate, la situaţii diferite tratamentul neputând fi decât diferit. De asemenea, apreciază că textele de lege criticate nu înfrâng nici celelalte dispoziţii constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că textele de lege criticate se aplică fără nici o deosebire tuturor persoanelor care se pensionează pe baza acestor reglementări. De asemenea, apreciază că din dispoziţiile de lege criticate nu rezultă că acestea ar urmări să producă efecte retroactive, ele aplicându-se după data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.


C U R T E A,


având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 16 februarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 5.149/AS/2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (3), art. 62 alin. (1) şi alin. (7) lit. c), art. 76, 77, 78, 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.
Excepţia a fost ridicată de Grigore Ungureanu în dosarul sus-menţionat, având drept obiect o cerere de anulare a deciziei de stabilire a pensiei şi recalcularea acesteia.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, în esenţă pentru că prevăd un mecanism de stabilire a pensiei care este nerealist, abuziv, netransparent, incomplet şi imposibil de realizat corect în practică, încălcând principiul solidarităţii sociale. De asemenea, apreciază că aceste dispoziţii încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece impun ca la determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a legii, să se utilizeze salariile brute sau nete, după caz, cum au fost înregistrate în cartea de muncă. Dispoziţiile de lege criticate discriminează, prin mecanismul de calcul pe care îl instituie, cea mai mare parte din numărul pensionarilor faţă de categoriile de cetăţeni privilegiate, cu salarii mari, ale căror pensii se stabilesc neplafonat, numai în funcţie de salariul brut realizat în ultima lună de activitate, iar prin impunerea unui plafon al bazei de calcul la maximum 3 salarii medii pe economie şi la maximum 3 puncte într-un an calendaristic, discriminează pensionarii prin limitarea neconstituţională a obligaţiilor şi drepturilor corelative ale cetăţenilor. Textele de lege exclud posibilitatea contestării deciziei de pensionare pe cale administrativă, obligându-i pe cei pensionaţi şi care sunt nedreptăţiţi să se adreseze justiţiei, ceea ce implică eforturi financiare deosebite. De asemenea, dispoziţiile art. 62 alin. (1) şi alin (7) lit. c) din Legea nr. 19/2000 sunt contradictorii şi abuzive, lăsând la latitudinea comisiilor de expertiză medicală să decidă când un pensionar de invaliditate devine nerevizuibil medical.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile art. 77, 78 şi 79 nu contravin principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, aceste reglementări neprevăzând vreo dispoziţie de excepţie care s-ar aplica numai anumitor categorii de cetăţeni, ci ele se aplică tuturor cetăţenilor aflaţi în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte raportarea acestor dispoziţii la art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, se arată că nici aceasta nu poate fi reţinută, ca orice act normativ care face referire la perioada anterioară intrării sale în vigoare trebuie să se raporteze la situaţia de fapt existentă la acea dată, fără ca în acest fel să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii. De asemenea, este neîntemeiată şi critica potrivit căreia dispoziţiile art. 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169 din Legea nr. 19/2000 contravin principiilor constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi la neretroactivitatea legii. Plafonarea bazei de calcul potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 este valabilă pentru întregul sistem public de pensii şi pentru toţi cetăţenii care contribuie la acest sistem, fără ca dispoziţia de lege să fie în contradicţie cu art. 16 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia art. 62 alin. (1) şi alin (7) lit. c) din lege înfrâng dispoziţiile art. 15 alin. (2) sau pe cele ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Avocatul Poporului arată că dispoziţiile de lege criticate nu instituie privilegii sau discriminări între diferitele categorii de pensionari aflaţi în aceeaşi situaţie. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel încât este constituţional ca o lege să stabilească reguli diferite în raport de persoane care se găsesc în situaţii deosebite. Art. 47 alin. (2) din Constituţie, republicată, consacră dreptul la pensie ca drept garantat oricărei persoane, iar condiţiile de realizare a acestui drept trebuie să fie diferite, ţinând seama de diferitele categorii de persoane susceptibile de pensionare şi de criteriile pensionării.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece textele de lege criticate stabilesc reguli cu privire la sistemul de calcul al pensiilor şi dispun numai pentru viitor, fără a conţine reglementări care să afecteze în vreun fel pensiile stabilite anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.


C U R T E A,


Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 23 alin. (3), art. 62 alin. (1) şi alin (7) lit. c), art. 76, 77, 78 şi 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aceste texte de lege au următorul conţinut:
- Art. 23 alin. (3): "Baza de calcul prevăzută la alin. (1) şi (2) nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul mediu brut."
- Art. 62 alin. (1) şi alin. (7) lit. c): "(1) Pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii medicale, în funcţie de afecţiune, la intervale de 6-12 luni, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de casele teritoriale de pensii.
(7) Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care: (...)
c) au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare, conform prezentei legi."
- Art. 76: "(1) Începând cu data înscrierii la pensie cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie.
(2) Cuantumul pensiei stabilit conform alin. (1) se majorează cu suma corespunzătoare contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii.
(3) La determinarea cuantumurilor pensiei conform alin. (1) şi (2) fracţiunile de leu se întregesc la un leu în favoarea pensionarilor."
- Art. 77: "(1) Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 3.
(2) În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 43 şi 47, la stabilirea punctajului mediu anual conform alin. (1) se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la aceste articole.
(3) În situaţiile prevăzute la art. 44, la stabilirea punctajului mediu anual al asiguraţilor conform alin. (1) se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele nr. 4 şi 5.
(4) La calcularea punctajului mediu anual, a punctajului anual şi a numărului de puncte realizat în fiecare lună se utilizează cinci zecimale."
- Art. 78: "(1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia Naţională pentru Statistică.
(2) Pentru perioadele în care Comisia Naţională pentru Statistică a comunicat numai salariul mediu brut lunar pe economie la nivel anual punctajul anual al asiguratului se determină ca raport între media lunară din anul respectiv a salariilor brute individuale, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, şi salariul mediu brut lunar pe economie din anul respectiv, comunicat de Comisia Naţională pentru Statistică.
(3) Pentru lunile pentru care Comisia Naţională pentru Statistică nu a comunicat încă salariul mediu brut lunar pe economie se utilizează (pentru întreaga lună) ultimul salariu mediu brut lunar pe economie comunicat.
(4) Punctajul asiguratului, stabilit conform alin. (1) şi (2), nu poate fi mai mare de 5 puncte într-un an calendaristic.
(5) Pentru perioadele asimilate, la determinarea punctajului anual al asiguratului se utilizează:
a) cuantumul pensiei de invaliditate sau al altor drepturi de asigurări sociale obţinute în perioadele respective, în cazurile prevăzute la art. 38 alin. (1) lit. a);
b) 25% din salariul mediu brut lunar pe economie din perioadele respective, pentru cazurile prevăzute la art. 38 alin. (1) lit. b) şi c) şi la art. 53 alin. (3).
(6) Pentru stagiul potenţial, acordat asiguraţilor în drept să obţină o pensie de invaliditate, punctajul anual al asiguratului este de:
a) 0,75 puncte pentru gradul I de invaliditate, respectiv pentru cei cu handicap grav;
b) 0,60 puncte pentru gradul II de invaliditate, respectiv pentru cei cu handicap accentuat;
c) 0,40 puncte pentru gradul III de invaliditate, respectiv pentru cei cu handicap mediu.
(7) În cazul persoanelor care beneficiază de perioadele asimilate prevăzute la art. 38 alin. (1) lit. a) şi care în aceeaşi perioadă obţin venituri pentru care se datorează contribuţia de asigurări sociale, la calculul punctajului anual al asiguratului se iau în considerare, prin cumulare, veniturile asigurate cu cele stabilite pentru perioadele asimilate.
(8) Asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, reglementate de prezenta lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public, regăsindu-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5, beneficiază de majorarea punctajului realizat în această perioadă cu 0,3% pentru fiecare lună, respectiv cu 3,6% pentru fiecare an suplimentar."
- Art. 87: "Decizia emisă în condiţiile art. 86 alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească competentă în a cărei rază teritorială se află domiciliul asiguratului, în termen de 45 de zile de la comunicare."
- Art. 164 alin. (1): "La determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, astfel:
a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977;
b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991;
c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991."
- Art. 169: "(1) Pensia poate fi recalculată prin adăugarea stagiilor de cotizare nevalorificate la stabilirea acesteia.
(2) Cererea de recalculare a pensiei urmează aceleaşi reguli procedurale privind soluţionarea şi contestarea, prevăzute pentru cererea de pensionare.
(3) Pensia recalculată se acordă începând cu luna următoarea celei în care s-a depus cererea de recalculare."
Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, la art. 169 din Legea nr. 19/2000 a fost introdus, prin Legea nr. 276/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 29 iunie 2004, alineatul (11) cu următorul cuprins:
"(11) Recalcularea, la cerere, prin adăugarea stagiului de cotizare asimilat prevăzut la art. 38 alin. (1) lit. b) se face şi în cazul pensiilor stabilite anterior datei de 1 aprilie 2001."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 4, 15, 16, 20, 47 şi 56 din Constituţia României, republicată, ce au următorul conţinut:
- Art. 4: "(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi.
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială."
- Art. 15: "(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."
- Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege."
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
- Art. 47: "(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii."
- Art. 56: "(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale."
Totodată consideră că sunt încălcate prevederile art. 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora:
- Art. 14: "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."
- Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu conţin în sine nici o reglementare care să creeze o inegalitate pe criterii de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, toate dispoziţiile Legii nr. 19/2000 aplicându-se fără nici o discriminare tuturor persoanelor care se pensionează pe baza acestor reglementări legale. Prevederea altor condiţii de înscriere la pensie şi a altor criterii de calculare a pensiei, în alte legi speciale, pentru anumite categorii de cetăţeni, aflate în situaţii distincte ce sunt determinate de natura profesiei şi a funcţiilor lor, nu dau caracter discriminatoriu prevederilor Legii nr. 19/2000.
Plafonarea punctajului de pensie, precum şi a cuantumului pensiei se aplică tuturor categoriilor de cetăţeni înscrişi în sistemul public de pensii, fiind impusă de limitele fondurilor financiare existente pentru plata pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale.
Referitor la pretinsa încălcare a art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, Curtea reţine că formula redacţională a textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate nu oferă temei unei atare critici, întrucât nu conţine în sine nici o dispoziţie cu caracter retroactiv şi nici nu rezultă din vreunul din textele criticate că acestea ar urmări să producă efecte retroactive, textele urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 (la un an de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României).
Determinarea punctajului pentru pensiile anterior stabilite s-a prevăzut ca o măsură în vederea recalculării şi recorelării, în viitor, a tuturor pensiilor, urmărindu-se prin aceasta înlăturarea discrepanţelor inerente între cei pensionaţi sub imperiul legii anterioare şi cei pensionaţi după intrarea în vigoare a noii reglementări, pentru motive de echitate şi de protecţie socială. În cadrul acestor operaţiuni, alineatul (7) al art. 180 elimină posibilitatea diminuării unor drepturi stabilite pe baza legislaţiei anterioare, prevăzând că "În situaţia în care cuantumul pensiilor, stabilit conform alin. (6), este mai mic decât cel stabilit în baza legislaţiei anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos".
De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia textele de lege criticate îi obligă pe cei pensionaţi să se adreseze justiţiei, excluzând posibilitatea contestării deciziei de pensionare pe cale administrativă. Curtea observă că nu reprezintă un drept constituţional contestarea pe cale administrativă a hotărârilor ori a măsurilor luate de autorităţile administraţiei publice, ci, dimpotrivă, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată "jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Astfel, conform alineatului (2) al art. 126 din Legea fundamentală, stabilirea regulilor de procedură intră în atribuţiile legiuitorului, care poate să instituie în considerarea unor situaţii deosebite şi dacă consideră necesar o procedură administrativă prealabilă, fără a fi obligat să o prevadă în toate cazurile. Persoanele nemulţumite de deciziile luate de casele de pensii, precum şi cele nemulţumite de deciziile comisiilor de expertiză medicală pot contesta aceste decizii direct în justiţie, asigurându-se astfel soluţionarea operativă a litigiilor de această natură, fără verigi intermediare.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate înfrâng prevederile art. 47 din Constituţie, republicată, Curtea observă că un stat de drept, democratic şi social are obligaţia de a asigura cetăţenilor condiţiile necesare pentru un trai decent şi de a lua măsurile necesare în vederea creării unui cadru corespunzător pentru creşterea calităţii vieţii, aspecte ce se realizează, printre altele, şi prin garantarea dreptului la pensie. Astfel, Curtea observă că prin Legea nr. 19/2000 dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dispoziţiile de lege criticate dând astfel expresie prevederilor constituţionale menţionate. De asemenea, Curtea reţine că prevederile art. 56 din Constituţie, republicată, referitoare la contribuţiile financiare nu au incidenţă în cauză.
Asupra dispoziţiilor art. 77 alin. (1) şi a celor ale art. 164 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 125 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 29 aprilie 2004, respectiv Decizia nr. 94 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai 2002, statuând că aceste dispoziţii sunt constituţionale.


Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,


C U R T E A


În numele legii


D E C I D E:


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (3), art. 62 alin. (1) şi alin. (7) lit. c), art. 76, 77, 78, 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Grigore Ungureanu în Dosarul nr. 5.149/AS/2003 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2004.


PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. IOAN VIDA


Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Chiţulescu