Am postat mai putin pe blog, intrucit zilele acestea am lucrat impreuna cu doi colegi (mai mult ei, mai putin io), la materialul de mai jos, de oarecare interes pentru cei interesati de discutia despre PNA(pardon, DNA-prescurtarea este aceiasi cu cea a unui anume acid, care ne ajuta "ereditatea" ca sa spun asa, nu?) care tulbura apele si asa tulburi ale politichei romanesti din aceste zile...(doar azi de exemplu avem o discutie despre atitudinea balcano-mitico-kafkiana a politicienilor ce "dezbat" subiectul
in Cotidianul, aici , in Gandul -mai indirect indirect-
aici si
aici si mai direct
aici , evenimentul zilei, si mai indirect,
aici, Romania Libera,
aici, Adevarul,
aici , Jurnalul National,
aici)
Drumul lung al zilei către noapte: Despre aventurile Departamentului Naţional Anti-corupţie în Parlamentul RomânieiScurt istoric instituţional şi politic al aventurii unui parchet anti-corupţie distinct
Ca urmare a presiunilor internaţionale cu privire la amploarea îngrijorătoare a fenomenului corupţiei pe toate palierele societăţii româneşti, prin Legea 78/2000 se instituia prima structură instituţională distinctă dedicată combaterii corupţiei. Astfel, în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a fost creată Secţia de combatere a Corupţiei şi Crimei Organizate.
Evaluările ulterioare ale cadrului instituţional anti-corupţie, realizate de diferite instituţii internaţionale, în special în cadrul unor proiecte finanţate de Uniunea Europeană prin programul PHARE, au relevat necesitatea unor garanţii speciale, consacrate la nivel legislativ, menite să asigure eficienţa structurii anti-corupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Tot în sensul oferirii unor garanţii se exprima şi Comisia Europeană în rapoartele sale anuale, insistând asupra importanţei rezultatelor în combaterea corupţiei.
Crearea unui Parchet Naţional Anti-corupţie (PNA) a survenit în 2002, înainte ca evaluarea detaliată a cadrului legislativ pentru identificarea unei soluţii coerente cu privire la structura anti-corupţie să fi fost completă. Pe 14 ianuarie 2002, înainte de adoptarea OUG 43/2002, în urma unei întâlniri PSD la Snagov, executivul anunţa iminenţa creării PNA şi enunţa, în linii mari, cum va arăta PNA. Astfel, potrivit relatărilor de presă, premierul de atunci anunţa, aruncând halucinant în aer toate principiile pe baza cărora funcţionau parchetele, că PNA urma să fie subordonat executivului (?!) şi că va funcţiona temporar, până când corupţia este eliminată. Procurorul General al României, mai precaut, declara că, totuşi, PNA va funcţiona în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Soluţia a fost tranşată prin OUG 43/2002.
Se poate spune că graba cu care executivul a adoptat OUG 43/2002 a ţinut mai degrabă de o agendă strict politică şi de imaginea de luptător anti-corupţie pe care executivul de la acea dată dorea să şi-o construiască, într-o perioadă de scandal mediatic privind suspiciuni de corupţie la nivelul Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi de presiuni interne şi, mai ales, internaţionale, cu privire la nivelul tot mai îngrijorător al corupţiei la nivel înalt. Acestor presiuni li se adăuga şi o atentă monitorizare de către Comisia Europeană şi chiar de către state membre ale UE, care reclamau urgenţa unor măsuri şi rezultate credibile. Graba suspectă a anunţării inovaţiei instituţionale exprimată prin crearea PNA, nedublată de analiza serioasă a efectelor unei astfel de inovaţii, explică în mare măsură multitudinea de modificări ulterioare ale OUG 43/2002, care aproape că au făcut ilizibil cadrul legislativ privind această structură. Pentru a da numai un exemplu, valoarea prejudiciului, stabilită iniţial la 100.000 euro pentru structura centrală a PNA, considerată de experţii străini încă înainte de adoptarea OUG 43/2002 ca fiind prea mică şi prezentând riscul de a sufoca PNA cu cauze neînsemnate, a fost modificată în câteva rânduri, inclusiv prin coborârea pragului la 10.000 euro (!!), în ciuda tuturor evaluărilor contrare realizate prin diverse programe finanţate internaţional. Poate nu fără folos, de vreme ce, pentru PNA şi primul său procuror general, lupta împotriva corupţiei se măsura în cifre cât mai mari, după modelul vechilor raportări pentru planul cincinal. Sunt notorii declaraţiile de presă ale PNA şi ale procurorului său general, referitoare la cifrele privind numărul de oameni de afaceri, foşti demnitari, şoferi de camion sau magistraţi inculpaţi de PNA.
Crearea PNA şi invocarea constantă a timpului necesar pentru ca noua structură să înceapă să funcţioneze după ce avea să primească un sediu, un buget considerabil şi un personal adecvat, a temporizat apariţia vreunui efect concret al acestei inovaţii instituţionale pentru o perioadă îndelungată, pe care România, în calitate de ţară candidată, nu şi-o putea permite,. Declaraţiile oficialilor PNA privind un obiectiv utopic pentru lumea reală, şi anume „corupţie zero” sau „eliminarea corupţiei”, cum îi plăcea procurorului general anti-corupţie să declare public, sunt indicii ale neseriozităţii şi, poate, chiar ale unei diversiuni instituţionale menite să creeze aparenţa unor măsuri în contextul în care corupţia aproape că devenise brandul nostru de ţară. Statisticile PNA sau primul raport de activitate a PNA prezentat Parlamentului, din care ne vom aminti pentru multă vreme, cu un gust amar, descrierea tipologiei „coruptului în costum Versace”, par să fi fost făcute jocandi causa sau, în orice caz, de către persoane care nu înţelegeau imperativele unei politici anti-corupţie.
S-ar putea afirma că, în România, lupta anti-corupţie a fost, practic, numai una de imagine politică. Ne putem aşadar întreba, mai ales în urma deciziei Curţii Constituţionale survenite la 3 ani după dezmăţul mediatic al PNA vândut ca eficienţă în lupta anti-corupţie, cui i-a folosit acest lung detur?
După trei ani în care resurse materiale considerabile au fost tocate de PNA, mai ales pentru sediu şi dotări, aşa cum reiese din rapoartele PNA, trei ani în care s-au inventat sporuri de 40% care au generat discriminări în sistemul judiciar şi un mod insidios de a-i răsplăti pe cei obedienţi, în mare parte detaşaţi şi nu numiţi, potrivit legii, la PNA, aceleaşi forţe politice care au inovat instituţional, aflate acum în opoziţie, îşi renegă propria creaţie astăzi, când aceasta dă primele semne de autonomie faţă de sforile păpuşarului.
Decizia 235/2005 a Curţii Constituţionale, asupra căreia articolul de faţă se pronunţă în secţiunea următoare, vine să se adauge aventurilor instituţionale ale structurii naţionale anti-corupţie. Fără a comenta fondul deciziei Curţii Constituţionale, ne putem întreba în mod legitim de ce o astfel de decizie survine tocmai în 2005. De ce a fost Curtea tăcută, timp de 3 ani, în monopolul său asupra adevărului constituţional? Votul Senatului aproape ne confirmă că decizia Curţii Constituţionale nu a fost un accident de parcurs, ci semnalul că, după ce ne-am jucat trei ani de-a „Parchetul-Naţional-Anti-corupţie-structură-independentă”, am putea să mai pierdem încă pe atât şi, poate, o aderare la Uniunea Europeană, doar ca să ne întoarcem de unde am plecat.
Marea ironie a acestei situaţii este că lumea juridică românească trebuie să se chinuie pentru a găsi o soluţie de tipul celei pe care o consacrase deja Legea 78/2000, şi anume o structură anti-corupţie în cadrul Parchetului de pe lângă cea mai înaltă instanţă, soluţie pe care foştii mari "promotori" ai unei politici anti-corupţie o repudiază abuzând indecent de pârghiile statului de drept şi de funcţiile publice pe care le ocupă.
Prezentare tehnicăPentru motivele sugerate mai sus, articolul de faţă îşi propune să indice care sunt „dificultăţile” textului Ordonanţei de Urgenţă nr. 134/2005 şi care ar putea fi remediile pentru ca acest act normativ, adoptat de Guvern potrivit competenţelor de delegare legislativă, să fie aprobat prin lege de Parlament, după ce Preşedintele României va cere Senatului reexaminarea legii, în virtutea prerogativei prevăzute de art. 77 alin. 2 din Constituţie.
1.Redactorii Constituţiei postrevoluţionare a României, confundând probabil ideea necesităţii de a înlătura răspunderea parlamentarilor pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului lor cu necesitatea discutabilă de a elimina răspunderea parlamentarului pentru orice fel de acte (de natură penală), fără vreo legătură cu opiniile politice ale parlamentarilor, au reuşit sa facă destul de dificilă urmărirea penală a acestora pentru infracţiuni de drept comun. Această dificultate a fost exacerbată atunci când au introdus cerinţa judecării tuturor actelor parlamentarului de către cea mai înalta instanţă a ţării, fără vreo distincţie între actele de natura exprimării politice şi cele de drept penal comun.
Parţial ca rezultat al acestei confuzii şi parţial din cauza subordonării justiţiei intereselor noului „partid stat” care a preluat puterea în România după 1989, un număr foarte redus de parlamentari (un caz notabil este cel al lui Gabriel Bivolaru) au fost urmăriţi penal şi trimişi în judecată pentru infracţiuni de drept comun. Această situaţie a persistat în ciuda semnalelor de alarmă trase în mod repetat de către mass media privind modul în care unii parlamentari, beneficiari ai imunităţii care în mod normal ar fi privit doar actele lor politice, se îmbogăţeau pe socoteala societăţii şi în ciuda percepţiei publice, interne şi internaţionale, cu privire la corupţia generalizată din România, percepţie generată, în parte, chiar de actele respectivilor parlamentari.
2. Primul pas important în lupta împotriva corupţiei l-a constituit, fără îndoială, Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Legea a fost adoptată nu neapărat din dorinţa autorităţii legiuitoare din acea vreme de a reduce şi controla fenomenul corupţiei, cât mai ales datorită presiunii externe şi recomandărilor formulate de experţi în cadrul unor proiecte finanţate de Uniunea Europeană.
Urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute de această lege cădea în competenţa Secţiei de Combatere a Corupţiei şi Crimei Organizate, care urma să funcţioneze în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (art. 28 din Legea nr. 78/2000). Crearea acestei secţii în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie era în concordanţă cu Constituţia României, care la art. 69 alin. 1 stabilea competenţa de judecată în sarcina Curţii Supreme de Justiţie în cauzele în care infracţiunile, deci şi cele de corupţie, ar fi fost săvârşite de către deputaţi sau senatori, precum şi cu Codul de procedură penală (art. 29 pct. 1 lit. a). Rezulta în mod clar că urmărirea penală şi trimiterea în judecată a parlamentarilor nu putea fi făcută decât de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie prin structurile sale, cum era şi Secţia de Combatere a Corupţiei şi Crimei organizate, Ministerul Public exercitându-şi atribuţiile prin procurori organizaţi pe lângă fiecare instanţă judecătorească (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească – în prezent abrogată).
3.La data de 11 aprilie 2002, a fost publicată în Monitorul Oficial Ordonanţa de Urgenţă 43/04.04.2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie. Art. 1 alin. 1 din acest act normativ prevedea că la nivel naţional se înfiinţează PNA ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie. Alineatul 3 al aceluiaşi articol instituia caracteristicile organizării acestui parchet, pe care le vom regăsi ulterior, cu mici dar importante variaţiuni, în actele normative succesive:
a) structură autonomă
b) personalitate juridică
c) parte componentă a Ministerului Public
d) condus de un procuror general, asimilat unui adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
e) coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
Statutul PNA era definit de art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002, în sensul că PNA este independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
Credem că, cel puţin iniţial, prin înfiinţarea necritică, în absenţa unui dialog real cu elementele active ale societăţii româneşti, a unui alt parchet naţional, cu organizare şi funcţionare proprie, cu statut de independenţă nu numai în raport cu instanţele judecătoreşti ci şi cu celelalte autorităţi publice, dar chiar şi cu celelalte parchete, deci inclusiv în raport cu Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, au fost create premisele unei influenţe politice reale asupra activităţii acestei instituţii judiciare, având în vedere că, în ciuda independenţei sale formale, PNA era strict subordonat ministrului justiţiei (art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002).
4.În urma referendumului organizat în luna octombrie 2003, a fost adoptată Constituţia României revizuită, care aducea o importantă modificare imunităţii parlamentare, în sensul că art. 72 alin. 2 din Constituţia revizuită prevede că „deputaţii si senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecata penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.”
Istoricul legislativ al paragrafului legat de autoritatea competentă a face urmărirea este unul extrem de interesant şi, prin urmare, merită un excurs lămuritor în acest context.
Astfel, în forma propusă de iniţiatorul proiectului de revizuire, respectiv Guvernul, nu exista nici un paragraf în legătură cu vreun organ în mod special competent să facă urmărirea, forma propusă de iniţiator urmărind destul de fidel articolul 69 din vechea Constituţie a României.
După primirea avizelor favorabile din partea Consiliului Legislativ şi a comisiilor solicitate pentru avizare, Camera Deputaţilor adopta în formula propusă de Guvern (deci fără paragraful referitor la urmărire) ceea ce urma să devină articolul 72 din Constituţia revizuită, la data de 30.06. 2003 înaintând întregul proiect de revizuire a Constituţiei spre aprobarea Senatului.
La data de 2.07.2003, proiectul de revizuire, conţinând viitorul articol 72 fără nici un paragraf legat de organul competent de urmărire a parlamentarilor, era înaintat pentru raport la Comisia Senatului pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei, care, la data de 6.08.2003 îl aviza favorabil, cu anumite amendamente.
Printre aceste amendamente, la pagina 5-6 din raport
[1] apărea un amendament introdus de senatorul Ion Predescu, în prezent judecător la Curtea Constituţională, prin care urmărirea senatorilor şi deputaţilor era prevăzută a se efectua de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie
[2].”Motivarea” introducerii acestui amendament era (sic) „
pentru evitarea şicanării parlamentarilor pe calea acţiunii penale directe formulate în faţa instanţei”.
În şedinţa Senatului din 26 august 2003 era votat viitorul articol 72, „cu 105 voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi nici o abţinere”, conform preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu. Stenograma şedinţei respective
[3] merită redată în acest context:
“
Domnul Nicolae
Văcăroiu:
….Trecem la nr. crt. 16, pct. 32 din Legea de revizuire a Constituţiei. Vă rog, dacă sunt intervenţii? Avem aici un amendament respins, dacă mai sunt intervenţii? Nu sunt.
Vă rog să votaţi!
Cu 105 voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi nici o abţinere, s-a adoptat.”
Stenograma menţionează „un amendament respins”. Cum singurul amendament la textul adoptat de Cameră fusese cel introdus în Comisia din Senat de senatorul Predescu, o concluzie care ar putea fi trasă ar fi aceea că, de fapt,
acest amendament a fost respins şi că plenul Senatului a votat textul fără acest amendament. Ulterior,
din eroare, amendamentul Predescu a reapărut în textul adoptat de Senat,
tot din eroare fiind negociat în comisia de mediere, aprobat de această comisie
din eroare, în unanimitate, votat din eroare
[4] în plenul camerei de o majoritate de 244 deputaţi (46 votând împotrivă) şi tot din eroare devenit text final al Constituţiei revizuite.
Modificarea de la art. 72 alin. 2, a cărei istorie am discutat-o mai sus, fiind una esenţială din perspectiva pe care o discutăm, avea să creeze evidente dificultăţi constituţionale pentru PNA în anchetarea parlamentarilor.
Astfel, faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea atribuţii de coordonare şi nu de conducere a PNA, faptul că acesta din urmă era independent în relaţiile cu însuşi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faptul că PNA era constituit în cadrul Ministerului Public şi nu în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie puteau duce la concluzia că deputaţii şi senatorii nu puteau fi urmăriţi şi trimişi în judecată de un alt parchet, chiar şi pentru infracţiuni de corupţie cum sunt cele prevăzute de Legea nr. 78/2000, decât de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Or, din momentul intrării în vigoare a Constituţiei revizuite, PNA şi-a pierdut, practic, un „obiect” esenţial al muncii sale sau, mai precis, tocmai raţiunea pentru care fusese creat şi anume combaterea corupţiei la nivel înalt.
De altfel, se poate constata din activitatea anterioară a PNA că trimiterile în judecată, cu câteva mici şi insignifiante excepţii, s-au limitat la corupţia medie şi mică
[5]. Şi poate nu e greu de explicat de ce PNA a evitat să atingă marea corupţie, dacă ne raportăm la textul art. 72 alin. 2 din Constituţia României, relativ la imunitatea parlamentară, care a fost parcă special adoptat de autoritatea legislativă pentru a conserva privilegii şi a-i feri pe parlamentari de urmărirea penală în cauze de corupţie.
5.Astfel, era doar o chestiune de timp până când, într-o atare situaţie, Curtea Constituţională să se pronunţe asupra competenţei PNA în funcţie de calitatea făptuitorului deputat sau senator.
Între timp, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 103/16.11.2004 s-a modificat şi completat O.U.G. nr. 43/2002 prin care fusese creat PNA. În ceea ce-i priveşte pe parlamentari, acest act normativ (O.U.G. nr. 103/2004) nu aducea modificări, art. 13 alin. 2 lit. b fiind păstrat, în sensul că, în cazul infracţiunilor de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, competenţa urmăririi penale era a PNA chiar şi atunci când acestea ar fi fost săvârşite de către senatori şi deputaţi.
Noutatea acestui act normativ constă în motivarea dată de autoritatea executivă pentru adoptarea acestuia pe calea delegării legislative şi în regim de urgenţă: „pentru creşterea neîntârziată a rolului PNA în combaterea marii corupţii”. Fără îndoială că această calitate de parlamentar, atunci când deţinătorii acestei demnităţi comit infracţiuni de corupţie, justifică aplicarea calificativului de „mare corupţie” dat de O.U.G. 103/2004 indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie.
Un grup de 27 de senatori, majoritatea membri ai grupului parlamentar al Partidului România Mare, aveau să sesizeze Curtea Constituţională prin adresa cu nr. 892/22 martie 2005, emisă de secretarul general al Senatului, cu privire la neconstituţionalitatea art. 13 alin. 2 lit. b) atunci când competenţa după persoană priveşte un senator sau deputat. În opinia celor care au sesizat Curtea Constituţională, acest text al actului normativ ar fi contravenit art. 72 alin. 2 din Constituţia revizuită, sub aspectul imunităţii parlamentare.
Curtea Constituţională, printr-o decizie discutabilă a majorităţii, cu nr. 235/05.05.2005 (pe care ulterior o vom discuta separat), a admis excepţia aşa cum a fost formulată şi a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor relative la competenţa după calitatea persoanei, de deputat sau senator, în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată de către parchetul specializat în combaterea marii corupţii, respectiv PNA
Cu alte cuvinte, ceea ce era de esenţa marii corupţii, şi anume anchetarea parlamentarilor pentru săvârşirea infracţiunilor de corupţie, a fost luat din competenţa parchetului specializat în astfel de infracţiuni şi trimis, potrivit dispoziţiilor Constituţiei revizuite, parchetului ordinar, respectiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Raţiunea pentru care a fost creat PNA a fost, astfel, înfrântă într-unul din aspectele sale esenţiale.
6.
Deşi era evident că se impunea modificarea O.U.G. 103/2004 după adoptarea deciziei nr. 235/05.05.2005 a Curţii Constituţionale, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 31.05.2005, dată la care a şi intrat în vigoare şi de la care a devenit general obligatorie, Guvernul României nu a înţeles să modifice acest act normativ în acord cu decizia Curţii Constituţionale ori nu a mai avut timp să o facă, deşi şi-a angajat răspunderea pentru pachetul de legi privind proprietatea şi reforma în justiţie.
Astfel, articolele 80 şi următoarele din Legea 304/2005, aşa cum au fost ele adoptate în urma angajării răspunderii de către Guvern, abordează Parchetul Naţional Anticorupţie din perspectiva aceloraşi elemente ale organizării funcţionării şi statutului acestuia:
a) structură autonomă
b) personalitate juridică
c) parte componentă a Ministerului Public
d) condus de un procuror general, asimilat unui adjunct al procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
e) coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
f) independent în raport cu instanţele, cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
7.Remediul s-a încercat a fi deja celebra Ordonanţă de Urgenţă din 07.10.2005, cu nr. 134/29.09.2005, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002, aprobată cu modificări de Legea nr. 503/2002 cu modificările şi completările ulterioare, în preambulul căreia se menţionează expresis verbis că adoptarea acestui act normativ a avut în vedere „...decizia Curţii Constituţionale
nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei...”
Nu putem să nu observăm că, în termeni insidioşi, se motivează urgenţa mai degrabă prin caracterul discutabil al deciziei nr. 235/2005 a Curţii Constituţionale, decât prin dificultăţile reale ale organizării, funcţionării şi statutului PNA.
Blocată, probabil, în acest mecanism, autoritatea executivă a adus minime modificări organizării şi funcţionării PNA, astfel încât Parchetul Naţional Anticorupţie se organizează în Departament Naţional Anticorupţie (DNA), departament ce funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În continuare, DNA este o structură autonomă, cu personalitate juridică distinctă, este coordonat (şi nu condus) de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Coordonarea este limitată la îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, precum şi la solicitarea de informări asupra activităţii departamentului (articolul 1 alineat 3 indice 1 din O.U.G. nr. 134/2005).
Mai mult, statutul DNA a rămas cel de independenţă în raport cu instanţele judecătoreşti, cu parchetele de pe lângă acestea şi cu celelalte autorităţi publice. După expunerea tehnico-juridică a actelor normative succesive privind competenţa după calitatea persoanei (de deputat sau senator) atunci când acestea au săvârşit infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, ne permitem câteva observaţii şi sugestii pentru a se evita dificultăţile de ordin constituţional ce pot interveni, în măsura în care Preşedintele României va fi cerut reexaminarea legii de respingere a O.U.G. nr. 134/2005:
i) Dacă marea corupţie se defineşte în principal în raport cu calitatea de deputat sau senator, pentru acei parlamentari ce au comis infracţiunile de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000, atunci statutul DNA trebuie pus în acord cu dispoziţiile constituţionale (art. 72 alin. 2 din Constituţie). Indiferent că le considerăm bune sau rele, indiferent că ne plac sau nu ne plac, aceste dispoziţii au aplicabilitate prioritară în raport cu actele normative de forţă juridică inferioară, cum este şi prezenta ordonanţă de urgenţă. Astfel, în nici un caz DNA nu poate fi independent în raport cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru că el este parte a acestui parchet. Dacă s-ar insista asupra statutului de independenţă a acestui departament, fără îndoială că s-ar putea ajunge din nou la concluzia majorităţii Curţii Constituţionale, logică de altfel având in vedere premisele luate in considerare de majoritate, că această structură este alta decât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt ce ar conduce, din nou, la invocarea art. 72 alin. 2 din Constituţie. De altfel nu putem să nu remarcăm că Legea nr. 78/2000 a fost singura soluţie normativă care a evitat orice dificultăţi constituţionale, prin instituirea Secţiei pentru Combaterea Corupţiei şi Crimei Organizate. (Această secţie urma să se transforme peste noapte în PNA, prin O.U.G. nr. 43/2002, fără o judecată critică asupra statutului acestei instituţii judiciare);
ii) Aceeaşi discuţie se impune în legătură cu prevederea din O.U.G. nr. 134/2005, potrivit căreia DNA are personalitate juridică. Trebuie spus că sintagma de „personalitate juridică” nu se reduce la posibilitatea de manevrare a bugetului propriu, ci înseamnă în primul rând atestarea juridică a separaţiei unei entităţi juridice de altă entitate, chiar dacă între ele ar exista relaţii de subordonare. Concluzia firească? DNA nu este componentă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci o structură separată. Ca atare, nu poate efectua urmărirea penală faţă de deputaţi şi senatori şi nici nu poate dispune trimiterea în judecată a acestora;
iii) În ceea ce priveşte structura ierarhică a DNA, aşa cum apare ea în O.U.G. nr. 134/2005, aceasta poate crea, la rândul său, probleme de ordin constituţional: DNA este condus de un procuror şef, iar Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea acestui departament. Or, diferenţa semantică dintre noţiunile de „conducere” şi cea de „coordonare” indică, iarăşi, că DNA este o altă structură a Ministerului Public decât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai ales că această coordonare se limitează la chestiuni de ordin general. Astfel, coordonarea nu presupune cu necesitate asumarea responsabilităţii actelor efectuate de DNA, mai ales că este limitată, după cum am precizat, la chestiuni de ordin general, pe când conducerea unei astfel de autorităţi judecătoreşti implică în mod evident întreaga răspundere a celui care conduce DNA Din acest punct de vedere, atributul conducerii nu-i poate aparţine decât Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care se doreşte ca DNA, ca structură specializată, să efectueze urmărirea penală şi în ceea ce-i priveşte pe parlamentari şi să dispună eventuala trimitere în judecată a acestora;
iv) Este greu de înţeles de ce autoritatea executivă, atunci când a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 134/2005 a înţeles să modifice doar O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările anterioare, când era necesar, în mod evident, a avea în vedere şi articolele 80 şi următoarele din Legea nr. 304/2004 (modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005). Din punctul nostru de vedere, pentru o reglementare unitară este nevoie ca modul de organizare, funcţionare, cât şi statutul DNA să fie cuprinse în legea privind organizarea judiciară, respectiv Legea nr. 304/2004. Pentru că altfel există riscul real al unor interpretări neunitare a actelor normative, cu consecinţe negative asupra actului de justiţie.
Fără îndoială că responsabilitatea pentru neobservarea şi lipsa de remediu a celor constatate şi afirmate în decizia nr. 235/2005 a Curţii Constituţionale, dacă acceptăm punctul de vedere al majorităţii acesteia, revine autorităţii executive care, în calitatea sa de iniţiator al Legii nr. 247/2005, a perpetuat o stare de fapt a cărei schimbare era cerută de Curtea Constituţională. În egală măsură, responsabilitatea revine însă şi Consiliului Legislativ care, potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 73/1993 modificată şi completată, analizează şi avizează inclusiv proiectele de ordonanţă, precum şi Senatului care, atât prin structurile sale specializate, cum sunt Departamentul Legislativ (art. 28 şi urm. din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Serviciilor Senatului), cât şi prin comisiile sale, cum este Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări au permis perpetuarea unei reglementari neunitare, în conflict cu prevederile Constituţiei, cel puţin în optica majorităţii Curţii Constituţionale.
Cu alte cuvinte, deşi sunt plătite de la bugetul de stat, din banii colectaţi de la cetăţenii României, toate aceste autorităţi şi instituţii publice nu au sesizat dificultăţile de ordin constituţional ale actelor normative în cauză.
Din perspectiva politicilor publice anti-corupţie, autorii doresc să precizeze că, cel puţin în ţările în care corupţia a atins un nivel endemic, nu este cu nimic excepţională crearea unor agenţii speciale de combatere a corupţiei, care să se bucure de anumite garanţii, tocmai pentru a asigura eficienţa combaterii acestui fenomen prin mijloace penale. Dat fiind faptul că în Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005 se spune că legea nu obligă la existenţa unui singur parchet pe lângă o instanţă, după cum nu obligă la existenţa vreunui parchet pe lângă fiecare instanţă (interpretare care apare atât in opinia majoritară, cât şi în opinia separată la respectiva decizie), s-ar putea argumenta şi că, în condiţii excepţionale, care impun existenţa unei agenţii specializate de combatere a corupţiei, este posibilă existenţa unui departament specializat, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să preia competenţa materială pe un anumit tip de infracţiuni, cum sunt cele de corupţie şi cele asimilate acestora, bucurându-se de anumite garanţii cum ar fi autonomia şi aflându-se în coordonarea Procurorului General al României. Pentru aceasta este însă nevoie de un acord între forţele politice, pe care opoziţia de azi şi marea partizană de ieri a PNA ca parchet distinct, ne-a arătat că refuză să îl ia în consideraţie.
Alegerea unei soluţii sau alteia ţine deci de o dezbatere politică responsabilă, pe care o aşteptăm din partea Senatului României, în exercitarea cu seriozitate a mandatului său de autoritate legislativă.
În loc de concluziiDin această sumară privire asupra haosului legislativ şi politic ce a caracterizat deciziile privind felul în care trebuie să arate structura anti-corupţie din cadrul Ministerului Public, un lucru se impune cu necesitate. Anume, clarificarea rolului Ministerului Public şi a statutului procurorilor, în absenţa căreia toate soluţiile vor fi numai temporare, la limita constituţionalităţii şi, prin urmare, atacabile. Cum acest lucru nu este posibil pe termen scurt, întrucât reclamă o reaşezare constituţională, ratată, poate nu fără intenţie, în 2003, numai o atitudine responsabilă a instituţiilor implicate şi a clasei politice, de acord asupra priorităţii combaterii corupţiei, ar putea oferi soluţia pentru situaţia de criză generată de votul Senatului. Numai un astfel de acord politic, utopic probabil, ar răspunde urgenţei cu care România trebuie să reconfirme seriozitatea angajamentelor sale faţă de Uniunea Europeană, care sperăm că nu au fost făcute jocandi causa.
Societate civilă şi asociaţiile de magistraţi au invocat în mai multe rânduri, în luări de poziţie publice, necesitatea existenţei unei legi distincte a Ministerului Public, aptă să răspundă atât necesităţilor actuale ale societăţii româneşti, cât şi numeroaselor critici privind caracterul neclar al statutului procurorului. România nu poate evita la nesfârşit să aleagă, la nivel constituţional, unul din modelele funcţionale din statele membre ale Uniunii Europene: procurorul ca agent executiv sau ca magistrat, cu toate consecinţele care decurg din alegerea uneia sau alteia dintre soluţii.
Turbulenţa publică provocată de votul (activ sau inactiv) al senatorilor, de respingere a Ordonanţei de Urgenţă nr. 134/2005 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, vine să confirme aceste semnale de alarmă, precum şi urgenţa clarificării statutului procurorului, care constituie de fapt rădăcina problemelor.
Îngrijorător e faptul că senatorii au respins ordonanţa privind DNA fără o discuţie pe fondul acesteia, deşi rolul constituţional esenţial al Parlamentului, prin camerele sale, este cel de autoritate legislativă. Interesant este şi faptul că Preşedintele Senatului nu a răspuns în 2005 la solicitarea Curţii Constituţionale, transmisă potrivit art. 16 alin. (2) din Legea 47/1992, necomunicând nici un punct de vedere la sesizarea de neconstituţionalitate a OUG 103/2004.
În virtutea rolului său, Senatul României, prin membrii săi, avea obligaţia unei dezbateri reale asupra necesităţii, oportunităţii şi/sau a motivelor pentru care se impunea o atare respingere. În realitate, din modul în care s-au petrecut lucrurile, anterior şi în timpul şedinţei Senatului din 9 februarie 2006, cât şi din dezbaterile publice de după această şedinţă, a reieşit în mod clar interesul senatorilor de a-şi apăra privilegiile lor şi ale colegilor lor deputaţi, adică un fel de super imunitate, conştienţi fiind pe de-o parte, că DNA a declanşat în ultimul timp o serie de cercetări în legătură cu prezumtive infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate celor de corupţie, sau în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, în care protagonişti sunt deputaţi şi senatori şi, pe de altă parte, conştienţi fiind că, datorită logisticii şi lipsei de pregătire în domeniu, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va reuşi să finalizeze aceste cercetări. Aşa cum am spus, Senatul a rămas totuşi dator societăţii româneşti cu o dezbatere, după ce şi-a expediat cu prea mare uşurinţă responsabilităţile prin decizia sa din 9 februarie 2006.
Fără a dori să anticipăm asupra a ceea ce se va întâmpla în Parlamentul României prin retrimiterea legii spre reexaminare, reamintim doar că, în 2005, Preşedintele Camerei Deputaţilor transmitea Curţii Constituţionale opinia sa potrivit căreia sesizarea de neconstituţionalitate a OUG 103/2004 era neîntemeiată, argumentând că organizarea PNA ca structură a Ministerului Public şi coordonarea sa de către Procurorul General al României îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 72 alin. 2 din Constituţie şi, inter alia, amintea că, pentru PNA, "competenţa de a instrumenta în cazul infracţiunilor săvârşite de senatori şi deputaţi a funcţionat de la intrarea în vigoare a OUG 43/2002". Autorilor nu le rămâne să spere decât că nu vom asista la un nou caz de schimbare dramatică de opinie.
* Autorii sunt membri fondatori ai Societăţii pentru Justiţie (SoJust –
http://www.sojust.ro/).
[1] Disponibil pe Internet aici:
[2] Modificarea este înregistrată la paginile deja menţionate, la numărul 16, respectiv punctul 32 din legea de revizuire,
disponibila on line, aici [3] Disponibilă pe Internet la adresa aceasta[4] Deputatul Văsălie Moiş afirma în respectiva şedinţa, în alt context: „Domnule preşedinte,… Am înţeles că nu se doreşte să se ajungă în faza a doua a negocierii şi se doreşte să se treacă această raport de mediere astăzi, în Camera Deputaţilor, aşa cum a fost formulat. Dar vreau să vă atrag atenţia că sunt nişte greşeli foarte grave, care vor antama până la urmă credibilitatea acestui Parlament. Putem adopta orice fel de text constituţional, până la urmă, dar nu putem silui limba română…Vă rog să observaţi că alin. 2, aşa cum este formulat, nu este corect, nici din punct de vedere semantic, nici din punct de vedere al reglementării constituţionale….” Stenograma şedinţei este
disponibilă la adresa de aici.[5] Pentru o analiză în acest sens, vezi Adrian Baboi-Stroe, „Impactul
modificării competenţei materiale asupra performanţei Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA) în anul 2004”, Institutul pentru Politici Publice, Bucureşti, 2005
>
