Friday, February 29, 2008

Si-a intors Dumnezeu fata de la romani?

i Motto: Eu nu ma pot sinucide- indiferent de starea mea,
sanatate sau boala- fiindca nu m-am facut eu.N-am venit cu voia mea pe lumea
asta. Si nici n-am sa plec de voie din ea. Asta este jocul fundamental al
existentei mele
( (Petre Tutea in interviu cu Lucian Despa, Bucuresti 1991)



Multe amintiri, ginduri si impresii am adunat in ultimele saptamini, astfel ca mi-ar fi imposibil sa le descriu pe toate, in vreun mod coerent, intr-o simpla intrare pe blog. Ma voi limita, deci la doar la citeva, care au legatura cu titlul de mai sus, sintetizind totodata intr-o anumita masura gindurile mele mai generale cu privire la cele traite.

1. Memorie si timp. Traind atitea decenii in Bucuresti, pot spune ca recunosc aproape fiecare piatra, cel putin in cele citeva locuri in care am vazut efectiv cum s-a pus aceea piatra [1], astfel incit pentru mine Bucurestiul contine o memorie afectiva deosebita. Mai mult, atunci cind calatoresti la funeraliile mamei tale, nu doar memoria afectiva superficiala imi pare a fi activata, ci o memorie de tip mai special; revazindu-ti viata, multe alte memorii pe care le credeai uitate, iti reapar in minte, iar totul este amplificat de durerea momentului, astfel incit memoriile devin uneori insuportabile… Este ceva ce ai pierdut iremediabil, dar totusi face parte, in mod dureros, din tine; esti tu, intreaga ta existenta,tot ceea ce esti in momentul de fata sau in viitor aici, si totusi “eul” acesta al tau iti provoaca multa suferinta. In sfirsit, mai este si gindul ca pina acum, de fiecare data cind plecai prin lume, ca fiul risipitor, cineva de astepta mereu acasa, cu lumina aprinsa, ca sa regasesti drumul, pe cind de acum incolo, lumina aceea s-a stins, si nimeni nu te mai asteapta, nimeni nu te mai iubeste neconditionat , asa cum esti, cu o speranta inimaginabila, in ciuda scaderilor, ori greselilor tale, ori a faptului ca inca nu esti tot ceea ce poti fi. Ori poate lumina nu s-a stins, ci doar a trecut in alt plan, in Ierusalimul ceresc, in care toti,ori cel putin unii dintre noi, speram sa putem sa ne odihnim cindva indoielile si oboselile noastre existentiale? Poate ca pentru altii lucrurile astea sint mai usor de trecut, ori poate ca intr-un fel eu sint doar un copil intirziat, ori poate ca atunci cind de afli printre alte “neamuri”, “acasa” devine ceva special si are o cu totul alta dimensiune, mai metafizica, decit atunci cind esti tot timpul “acasa” si ai timp sa iti injuri bicisnica existenta, dar personal pot depune marturie ca atunci cind pierzi o leagatura puternica care unea diverse planuri ale existentei tale, esti in intuneric (“I am in the dark here”, cum spunea Al Pacino in Scent of a Woman-Parfum de femeie),ti-ai pierdut parca busola si drumul. Si oare ce alta re-amintire mai buna a faptului ca tot ceea ce conteaza este spiritul si legaturile pe care le avem in spirit cu oameni, in ciuda tendintei noastre de a ne acoperi cu bunuri materiale si cu lucruri de nimic, fugind mereu de noi insisi ori ceea ce sintem, exista, decit aceasta?

2. Soareci, si oameni? Nu stiu daca toata lumea are parte de asa ceva, ori daca lucrul acesta se intimpla in general in Romania (impresia mea este ca da), dar unul dintre cele mai stranii lucruri de care “am avut parte” la inmormintarea mamei mele a fost acela de a fi martor la combinatia de “imbecilism si jovialitate” romaneasca descrisa de Tutea. Dar sa ma explic. Traind de mai multe decenii la “bloc” si cvasi-retrasa de citiva ani din viata profesionala, mama si-a creat un fel de mini-cerc format din persoane mai in virsta decit ea din bloc, din ceea ce numim in general, ca la tara, pentru ca blocul din Bucuresti e tot un fel de sat in miniatura transplantat la oras “babele” locului. Fiind “loco”, persoanele respective au venit in mai mare numar decit alte persoane (desi nu exclusiv,pentru ca am avut timp sa anunt o mica parte din cunostiintele ei de tristul eveniment; foarte putin, adevarat, pentru ca funeraliile s-au desfasurat cu repeziciune) sa o vada pe ultimul drum. Luata fiecare in parte, o asemenea persoana are o istorie fascinanta in spate (poti scrie un roman despre viata fiecaruia, desi “memoriile” persoanei respective sint selective, iar adevarul de multe ori, se afla in alta parte), si pretinde ca este religioasa, dar luate per total, in majoritatea timpului, au discutat despre metoda cea mai buna de administrare a averii defunctului, prin prisma interesului personal si de moment. In alte cuvinte, mama era intinsa pe masa, dar discutiile cele mai importante nu se purtau prea mult in jurul vietii de apoi, ori a sperantei, in ciuda tristetii a promisiunii facute noua de Isus, ci in jurul administrarii lumesti a lucrurilor ramase, functie de interesul imediat al celui care sustinea discutia. Desigur, cei din aceiasi generatie cu a mamei isi aduceau aminte de vremea lor (memoria aici juca un rol cu totul diferit, si era importanta; in timp ce la “babe” memoria avea in principal functia de a sustine “interesul”), si se plingeau pe ei si vremea lor plingind-o pe mama, dar persoanele mai in virsta despre care am vorbit pareau a avea cu totul alte “viziuni” ale momentului. Mi s-a explicat mai tirziu ca asa se intimpla de regula, ca oamenii sint inebuniti de cum traiesc si nu se pot gindi decit la mizerabila lor existenta, iar eu nu pot sa nu recunosc ca intr-adevar, viata acestor persoane este mizerabila si lipsita de speranta (cu o pensie de mai putin de 200 de euro si intretinere de 100 nu poti nici macar pretinde ca traiesti in Romania,nu?) , dar dincolo de acestea, “babele” sint un popor “religios”, nu? Sint chintesenta ortodoxiei in Romania, tocmai pentru ca aparent nu pot trai in lumea romaneasca asa cum e ea, traiesc la margine. Si atunci, falimentul lor spiritual, amestecul acesta de imbecilism jovial in care isi duc existenta, nu sint o marturie vie a falimentului ortodoxismului la noi, a faptului ca in ciuda pretentiilor pe care le avem, relatia noastra cu Dumnezeu si viata este una extrem de superficiala si neimplicata, ca sintem neseriosi chiar in lucrurile fundamentale, si atunci nu prea putem blama pe nimeni decit pe noi de ceea ce ni se intimpla?[2]


3. Din nou despre memorie si timp, ori mai degraba, despre banalitatea raului la romani. Ceea ce lasa un om in urma sa, in trecerea efemera pe acest pamint, este memoria sa (efemera si ea, si limitata de multe ori la existenta tot atit de efemera a contemporanilor). Doritor fiind totusi sa aflu memorii legate de mama ale persoanelor mai in virsta mentionate mai sus, in ciuda dezamagirii initiale (cunoscind personale respective, pot spune ca am intuit si dezamagirea) am discutat cu citeva dintre ele, pe deplin constient de; a) relativitatea memoriei (cum spunea Judt, trecutul este o alta tara, pentru fiecare dintre noi); b) faptul ca aceiasi intimplare poate da nastere la memorii extreme de diferite ale momentului la doua persoane diferite; c) “memoria” nu este niciodata “nevinovata” ori pur-“obiectiva”, existind in noi un fel de structura a gindirii (de tipul celei religioase descrise de Culianu), care face sa ne proiectam trecutul functie de ceea ce sintem ori mai ales credem ca sintem sau vrem sa fim in prezent (de exemplu cineva iti va vorbi de momentul lui de eroism in fata pericolului, cind de fapt, a fugit in realitate de primejdie in acel moment; un alt exemplu, cel al lui Dostoievski, puscariile sint populate de “ingeri” si nevinovati); d) structura narcisistica a personalitatii romanului, va face derularea memoriei ceva efemer, iar discutia se va muta imediat la ce lucruri importante face sau a facut cel care povesteste; etc…..Toate intuitiile de mai sus mi s-au confirmat (cu exceptia partiala a b), discutia mutindu-se rapid de la mama catre viata persoanei respective (despre care oricum stiam ceva mai dinainte). Cum mama a fost o persoana extrem si citeodata ireal de generoasa (generozitatea ei, si mai ales delicatetea si umilinta cu care a stiut sa fie generoasa, ireale pentru Romania de azi, sint lucruri pe care le-a mostenit de la parintii ei, bunicii mei, si le-a impartasit ca trasatura de caracter cu tata,plecat la Dumnezeu mai inaintea ei) persoanele amintite au evocat acest lucru (memoriile noastre convergind in acest punct), dupa care s-au mutat la existenta lor, in sine fascinanta cum spuneam mai sus. Tot ascultind intimplarile lor, aproape ireale in suferinta evocata, nu am putut sa nu ma gindesc totusi la ceva care lipsea in toata povestea lor. Iar acel ceva era rezultatul faptului ca binele sau raul care ni se intimpla in viata, sint si rezultatul deciziilor noastre, al “liberului arbitru” cu care am fost inzestrati de la nastere de catre Creator. In alte cuvinte, lipsea complet asumarea deciziilor proaste in toata povestea lor, exista chiar o totala nerecunoastere a distinctiilor dintre bine si rau, si eu am fost izbit de paradoxul pe care l-au infruntat judecatorii lui Eichman, descrisa de Hannah Arendt in “Eichman la Ierusalim. Raport asupra banalitatii raului”, ed.Humanitas, in felul urmator: “judecatorii (nu au crezut marturia lui Eichman-nn) ..pentru ca erau prea buni,si, poate, prea constienti de fundamentele profesiei lor, pentru a admite ca o persoana “medie”, normala, nici inapoiata mintal, nici indoctrinate, nici cinica, ar fi putut fi complet incapabila de a deosebi binele de rau”….[p.38]. Desi in ceea ce priveste “memoria” lucrul de mai sus nu este caracteristic doar Romaniei, ci oricarei tari care a avut o experienta recenta a raului de dimensiunile celei pe care le-a incercat Romania, cred ca cu cit vom iesi mai repede din starea aceasta, cu atit ne va fi mai bine. Cel putin in viitor, pentru ca trecutul nu il mai putem schimba.

4. Si-a intors Dumnezeu fata de la romani? Impresia mea este ca in multe privinte mama a fost omorita de timpul in care a trait. Vazind spitalul in care s-a operat, acum o luna, mizeria de acolo, mizeria de pe strazi, mizeria si disperarea interioara a oamenilor, gindurile lor difuze, m-am tot gindit la Romania ca la locul din jungla unui veac de singuratate al lui Marquez, in care natura ori o vegetatie infernala acopera totul, amintirea si memoriile oamenilor care au trait in acele locuri, amestecind una cu pamintul si facind imposibil de descifrat urma generatiilor intregi care au suferit in acele locuri. Daca ar fi sa folosesc o parabola, ori mai degraba o explicatie simplificatoare, as spune ca “natura”( parabola lui G.G.Marquez poate fi citita desigur in mult mai multe sensuri,despre care nu vorbi mai jos) respectiva este de fapt raul nostru interior (ori cel exterior), pe care il acceptam, cu care coabitam, ori pur si simplu ne facem frate “pentru a trece puntea”. Tot experimentind “coabitarea” aceasta timp de sute de ani, nu este de mirare ca generatii intregi se amesteca una cu pamintul, si sint inghitite de acest “rau”, nelasind in urma prea multe urme. In sfirsit, si din alt punct de vedere, interesant mi se pare si un alt aspect. Multi din generatia mea, care nu au plecat afara din tara, mi-au vorbit despre mersul inainte al Romaniei, despre sansele extraordinare ale “momentului”. M-am gindit ca este si firesc sa fie asa, pentru ca noi vedem lucrurile putin altfel decit cei mai in virsta, lipsiti de speranta, deveniti un fel de “atleti” ai supravietuirii cu orice pret, si in ciuda oricaror obstacole. Si in plus, este sufieicient sa te uiti in jur, ca sa vezi cladirile in constructie, faptul ca Romania s-a schimbat enorm in ultimii ani si se tot schimba in fiecare zi. Uitindu-te in jur, insa, pe linga constructii in curs de ridicare mai vezi si altceva. Vezi lucruri vesnic neterminate, a caror “terminare” pare cumva suspendata in eternitate. Vezi strazi care se infunda, incepute si ele si neterminate, vezi cladiri vechi distruse complet si lasate acolo, ca o amintire, daca mai era nevoie, a unei vieti care s-a stins si nu a fost inlocuita de ceva, vezi ruptura, dar nu vezi continuitate, vezi peisaj selenar populat de case impozante, care par a rasari de nicaieri si merge niciunde, vezi un spatiu total fracturat. Vezi, in alte cuvinte, un fel de mizerie exterioara, care te face sa te intrebi daca ea nu cumva tine de ceva mai profound, de o mizerie interioara, pentru ca “exteriorul” are o corespondenta oarecare cu “interiorul”. Pare ca Romania e fracturata cumva intre trecut si viitor, iar prezentul nu conteaza in nici un fel, asa cum trecutul nu mai conteaza nici el prea mult. Ori, altfel spus, pare ca Romania traieste intr-o lipsa de gratie in prezent, intr-o fractura cu sine insasi. O stare, de confuzie, in care pare ca Dumnezeu si-a intors fata de la Romania. Si ca sa iti dai seama de acest lucru este suficient sa iei un tren pina la prima gara dintr-o tara care a avut norocul de a nu iesi din “istorie”, la Viena, si sa compari ce vezi acolo cu ceea ce ai vazut in Bucuresti, ori de ce nu, in Budapesta (care mie unuia mi-a sugerat cam aceleasi tip de probleme cu ale Bucurestiului, in ciuda oricaror diferente).
In sfirsit, nu voi incheia raspunzind la intrebarea de mai sus. Pina la urma, de ce si-ar intoarce Dumnezeu fata exact de la romani, cind toti fratii nostri de suferinta de pe continentul European sint desfigurati cam de aceleasi pacate care ne desfigureaza pe noi?
Dar pe de alta parte, nici nu mi se pare productiv sa continuam la nesfirsit a crede ca viitorul e musai sa fie altfel, doar pentru ca noi ne dorim acest lucru, ori si mai rau, pentru ca am fi cumva alesi, in ciuda relatiei superficiale pe care o avem cu noi insisi, cu ce ne inconjoara, sau cu Dumnezeu.. In starea de confuzie in care imi pare ca se afla in prezent Romania, asa cum e ea fracturata intre trecut, prezent si viitor, viitorul este un lucru nesigur astfel cum este prezentul. Si pentru a fi altfel, trebuie cumva dobindit, trebuie “muncit”. “Dobindeala”, si “munca” care, ca orice lucru in prezent in Romania, par lucruri total incerte. Ori, in cuvintele lui Petre Tutea din acelasi interviu din 1991 cu Lucian Despa:

"Dar aici nu este un paradox ca de 45 de ani
istoria e facuta de niste mediocritati politice?
Pai, asta nu e istorie.Asta e
sub-istorie nationala.
-Cat poate un neam sa traiasca sub-istorie
nationala?-
Pai cat au trait in preistorie primitivii.
Suferinta nu are durata. Depinde de forta de emancipare pe care o are
lumea."




[1] ….si in Bucuresti s-au pus multe “pietre”, din 60 incoace; poate multe aiurea, dar s-au pus…intr-un fel, asta este si drama Bucurestiului; megalomania lui Ceausescu, imbecilitatea “arhitectilor” sai, manifestata in executarea “ordinelor” “cabinetelor” in scopul prezervarii privilegiilor executantilor, si precaritatea “mijloacelor” in raport cu scopuri “grandioase”, au facut dintr-un oras prafuit si de sfirsit de secol XIX, dar frumusel, un oras “suprarealist”-comunist….intr-un fel, megalomania teribil de provinciala si limitata a lui Ceausescu a rezolvat partial, sau substantial, problema locuintelor, construind “blocurile” dormitor sau sablon de tip comunist, dar a lasat comunicatiile unui mare oras la nivelul unui orasel comunist al anilor 70. Aceiasi “megalomanie”,care a dus la distrugerea unor cartiere care nu meritau distrugere, nu a putut imagina o dezvoltarea exponentiala a Bucurestiului, astfel incit distrugerea, care continea in sine cel putin posibilitatea unor solutii radicale si cuprinzatoare, care sa rezolve macar partial problemele pe care le pune intodeauna dezvoltarea unui oras, nu a condus decit la inlocuirea a ceea ce a fost distrus, cu ceva ce a devenit inadecvat si “vechi” la doar citiva ani dupa distrugere.)

[2] L-am intrebat pe preotul care a tinut slujba, din generatia mea, daca biserica nu ar putea face mai mult pentru saracimea aceasta nesfirsita a Romaniei, daca noi, oamenii dreptului am putea ajuta, pro bono, in ceva (stiu ca pro bono e un non sens acum in Romania, dar cred ca avem o datorie pentru cei mai nefericiti decit noi, o ora doua in care sa scriem pledoarii sau formulare tip pentru amariti nu inseamna prea mult, si poate cindva, macar o clinica legala in care sa ii ajutam gratuit cu sfaturi legale, pe cei aflati sub povara vremurilor, prin intermediul bisericii, s-ar putea face, si poate ar insemna ceva), si am primit raspunsul ca Biserica se gindeste sub noul patriarh la astfel de lucruri si ca poate cindva, se va putea face ceva.